Birdwatcher

Obișnuința de a privi păsările este o chestie veche de când lumea. Oamenii au fost curioși dintotdeauna să știe ce e în mintea păsărilor și cum pot ele să zboare. Zborul, este un dar pe care noi oamenii nu l-am primit. Dar nu-i nimic, pentru că avem posibilitatea să le observăm și să ne bucurăm, atunci când înțelegem cum trăiesc ele. Soția mea este de părere că această meserie, este una nobilă și în ajutorul științei. Eu urmăresc viața șoimilor de lângă localitatea unde trăim noi. Dealurile molcome de podiș și văile puțin adânci sunt perfecte pentru aceste păsări. Pasiunea mea a pornit într-o zi când mergeam cu tata la târg să vândă brânză. Tata avea vreo sută de oi, era cioban adică și din vânzarea brânzei ne duceam noi traiul. Pe mine m-au dat la școală. Ai mei aveau ambiția ca eu să-i depășesc și să am o viață mai ușoară. Ziua aceea la târg a fost o zi specială. Cam o dată pe lună acolo se înființa un bâlci și puneau un scrânciob mare de lemn spre bucuria tuturor copiilor. Cum tata avea treabă cu clienții lui, mie îmi dădea câte un bănuț, doi, să mă dau în scrânciob. În ziua aceea nu știu exact ce s-a întâmplat, poate că nu mă țineam bine de barele de lemn, că am căzut de la înălțimea maximă. În cădere, am văzut un șoim care mi-a trecut razant pe lângă ureche. Apoi restul îl știu din povestirile alor mei. La spital nu am stat foarte mult, m-am recuperat repede și am reluat școala. Eram pe atunci în clasa a șaptea. De atunci caut să observ viața șoimilor.

Soția mea îmi spune că sunt un norocos că am scăpat nevătămat din acel accident. Așa și sunt. Ea mă susține în tot ce fac și nu se supără prea tare atunci când eu plec în week-end să observ păsările în vâlcelele de la margine orașului. La început m-am dus așa, gură-cască, fără echipament special. Aveam doar o mare poftă să le privesc. Așa cum ne duceam în liceu, eu și câțiva băieți din gașcă, să ne uităm la vestiarul fetelor. Îmi place să privesc cu atenție tot ce se întâmplă în jurul meu. Cam o dată pe lună merg să-mi spăl mașina la o spălătorie din nordul orașului. Acolo dai peste vruți și nevruți. Dar pleci cu mașina curată și asta contează cel mai mult. Ultima oară am asista la o scenă, aș zice eu simpatică. În timp ce îmi așteptam rândul cuminte și mai aruncam câte o privire pe cer să văd dacă nu trec cumva șoimi, au venit două chivuțe care au golit un tomberon într-un sac mare de plastic. Apoi au intrat în vorbă cu un băiat de la spălătorie. E clar că se știu de mult. Vorbesc cu lejeritate despre un film turcesc, povestea lui Suleiman Magnificul, o ecranizare de excepție, pe care, fie vorba între noi, soția mea nu a vrut să o vadă. A zis că e kitsch. Una din chivuțe, cea mai oacheșă, se întoarce spre mine și mi se plânge că nu are timp să vadă toate episoadele, că vede doar unul din cinci pe săptămână și că restul le păstrează pentru când iese la pensie. Frumos, mă gândesc. Cred că și eu aș vrea să stau pe canapea să privesc serialul alături de chivuță. E un gând cam nelalocul lui, dar știu că nu mă spuneți soției. Când mașina mea era aproape gata spălată, a apărut un tip care a parcat în trombă un Mercedes negru, vechi dar mare. Când a ieșit din mașină au curs pe lângă el o groază de hârtii și chestii pe care abia a reușit să le bage într-o servietă jerpelită. A lăsat apoi mașina la spălat și a cerut un scaun. După câteva minute de stat cu capul în servietă, a început să urle că și-a pierdut portofelul. Chivuțele au tresărit. S-au apucat să deșarte sacul de gunoi chiar acolo pe jos în fața spălătoriei. Tipul se uită urât la ele. Un domn învârstă s-a oferit să caute pe lângă mașini, cine știe, poate că a căzut sub ele. S-a aplecat și normal că l-a apucat o criză de sciatică de toată frumusețea. Ce-ai domn’le, ce cauți acolo sub mașini?, îl întreabă patronul spălătoriei. Te rogi?, continuă râzând. Mai bine mă ajuți să mă ridic, îi răspunde moșu’. Tipul cu portofelul s-a pus pe vorbit la telefon, cu nevastă-sa, cred. Se răstea, de parcă ea era de vină. Păi, chiar așa. Ea îl călcase pe nervi de dimineață cu prostiile ei. Eu sunt norocos. Pe mine soția mea nu mă întreabă multe lucruri. Are încredere în mine. Bine face.

Acum câteva zile am botezat un șoim. I-am spus Suleiman. Cred că m-a simțit că sunt un om bun, pentru că m-a lăsat să mă apropii de el. E foarte dificilă treaba asta pentru că pasărea e o sălbăticiune. Dar Suleiman a stat cuminte. Timp de o lună ne-am tot tatonat. În timp mi-am cumpărat un binoclu bun, costă mult, dar face. Plus un aparat de fotografiat, performant. Am și un trepied solid, haine de camuflaj și un cort verzui pentru situațiile în care sunt nevoit să stau peste noapte. Soția mă înțelege. A doua zi îi arăt poze ca să vadă și ea rezultatul muncii mele. Nu e chiar muncă, e mai mult o pasiune. De ziua mea, anul trecut, prietenii mi-au făcut cadou un telescop. Atunci nici nu știau de Suleiman. Mă gândesc să nu le spun, știți cum sunt oamenii, când ai o reușită, te invidiază. Lui Suleiman îi plac șoriceii și un soi de șopârle verzui cu dungi galbene. Alte chestii nu prea mănâncă. Eu oricum nu-i aduc mâncare pentru că nu vreau să-i stric obiceiurile de sălbăticiune. Unii dau coji de pepene la urși, biscuiți la vulpi, morcovi curățați la bursuci, alune sărate la veverițe. Aici milostenia nu merge. Le strici echilibrul. Uită să vâneze sau să caute.

Stau și mă uit ca prostu’ la cortul nou. Nu pot să-l montez. Cortul verzui despre care v-am povestit s-a rupt nu știu cum naiba. L-am lăsat o noapte la marginea pădurii, mi-am zis să nu-l mai demontez, mi-era lene, oricum reveneam seara. L-am găsit sfâșiat. Păreau tăieturi de cuțit. Sau poate gheare de urs înfometat. Nu am mai povestit acasă incidentul, pentru că soția s-ar speria. Cortul nou este mult mai rezistent dar e complicat de pus, are o cărticică cu instrucțiuni de parcă montezi o navă spațială. Șoimii nu au un cuib al lor. Se așază și ei pe unde găsesc un cuib gata făcut. O dată m-am enervat rău de tot pentru că Suleiman a dispărut. De negăsit. O fi vast înaltul cerului, dar nu poți să te ascunzi la infinit. Undeva tot trebuie să se fi pitit Suleiman al meu. Cred că l-am căutat cam multă vreme. E prima oară când soția îmi atrage atenția că ar fi cazul să mai stau și pe acasă. Brusc și-a adus aminte de acoperișul care e spart în două-trei locuri. Când plouă, pune găleți în dormitorul nostru fix lângă pat. Vă dați seama că nu e o plăcere să dorm lângă gălețile alea, parcă aș fi la pușcărie, îmi vine să fac pipi în ele. Vreme de o lună am lăsat-o mai ușor cu mersul după șoimi. Stau în biroul meu de acasă și mă uit la pozele cu Suleiman. La un moment dat m-a lovit o idee. Dacă Suleiman e fată? Uite, la asta nu m-am gândit. Eu sunt doar un biet birdwatcher, nu un om de știință. Se poate să mă înșel. Poate că Suleiman al meu e într-adevăr femelă. Și își îngrijește puii într-un cuib ascuns de vederea oamenilor. Plouă.

Cinci pui a făcut Suleiman. Numele nu i-l schimb. Abia ne-am împrietenit, mi-e să nu creez confuzie în capul ei. Tare mici sunt puișorii ăștia. Cum o așteaptă ei cu pliscurile deschise să le aducă viermi și insecte! De data asta soția chiar a fost înțelegătoare, mi-a spus că pot să stau chiar trei zile și să îi observ, ea abia așteaptă să îi vadă în fotografii. Chiar mi-am propus, pentru ca soția să nu se supere, să surprind niște detalii drăgălașe cu puful de pe corpul lor firav sau în momentul în care dorm duși și mama Suleiman îi veghează.

Azi noapte am dormit prost. Nu știu ce am avut. L-am visat pe Suleiman într-o cușcă. Stătea chircit între gratiile ruginite. Nici urmă de pui. Mi-a fost tare milă de el dar nu aveam ce face, știți cum e în vise atunci când nu poți să alergi, să strigi sau să reacționezi. Noroc că ziua de azi se anunță frumoasă. Cu mult soare și fără vânt. Eu sunt sigur că Suleiman e bine. Mi-am comandat acum vreo lună un costum alb, un fel de salopetă pentru activitatea mea preferată. Azi a venit pachetul cu poșta internațională și mă duc să-l ridic. O să vă mirați, poate, de culoarea asta care nu e potrivită pentru camuflaj. Albul sare în ochi. Am citit eu undeva că în acest fel o să atrag animalele, o să fie curioase. Totul e să stau cuminte cu binoclul lipit de ochi. Vin ele la mine.

Cred că s-a răspândit vestea că eu sunt un mare birdwatcher al zonei. Am primit acum câteva zile un telefon de la o tipă, jurnalistă la un canal de televiziune local. Vor să facă o emisiune cu mine și cu Suleiman. Stau și mă gândesc dacă aș face bine să expun pasărea la așa un stres. Televiziunile astea iau și pielea de pe tine când te invită la un show. Întâi treci pe la masa de machiaj undeva vine o domnișoară care îți unge pielea cu o cremă de culoarea untului stricat, apoi te gâdilă cu o pensulă imensă plină de o pulbere albicioasă. Cică să nu lucești în camera de filmat. Soția mea, care se pricepe mult mai bine la trucurile astea femeiești, mi-a explicat că nu trebuie să fac atâta caz pentru un lucru simplu. În timpul emisiunii constați că tot ce ai vorbit înainte cu redactorul, a fost uitat și te trezești în mijlocul unui tir de întrebări jenante. Hai să fim serioși, ce îi interesează pe telespectatori ce mănânci tu sau cum arată dușul improvizat în pădure? Sau cum suporți mușcăturile de țânțari? Sau dacă dormi gol? Se pare că întrebarea asta ridică fantastic ratingul emisiunii. Ei bine, eu nu le spun chestii din astea intime. Am și eu fanteziile mele secrete. Uneori o visez pe femela șoim cum vine peste mine și mă ciugulește de urechi, se așază cu ghearele pe pieptul meu și apoi mă privește fix cu ochii ei verzi. În acel moment îmi cade binoclul din mână și încep să o mângâi cu delicatețe trecând degetele peste penele ei aspre. Ea își dă capul pe spate ușor și gângurește ceva de neînțeles. O strâng la piept așa de tare că ea țipă de umple văzduhul și amândoi cădem osteniți și fericiți pe patul de frunze uscate.

Uneori soția îmi dă câte o listă de cumpărături scrisă așa de neglijent că nu o pot descifra: prgagsel, rollsii, masama, canoave, pită și flori. Ce să pricep eu din asta? Ce să-i cumpăr? În ultima vreme a devenit prea ciudată cu cerințele ei. Cred că a devenit geloasă pe Suleiman. Auziți și voi, să fii geloasă pe o pasăre. Treaba asta îmi încetinește cercetarea. Un birdwatcher are nevoie de susținere în tot ce face. Mai ales că acum puii lui Suleiman au crescut. Mă simt responsabil. Ca un tată. Nu pot să-i las așa. Sunt puii mei.

Peste sanatoriul de boli mintale de pe deal s-a lăsat noaptea și toată lumea doarme. Visele umplu toate cutiile craniene care ocupă pernele albe. Locurile sunt limitate.

Desen de Alina GHERASIM

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *