Trei

Mi-a ajuns la ureche informaţia că numele editurii, Vilaghirnev, ar însemna „de renume mondial”, dar n-am găsit a doua sursă, aşa că o dau aici drept zvon. Corbul alb este o expresie în maghiară pentru a desemna ceva ieşit din comun, aflu din postfaţă. O lege scoasă de actualul parlament, una având drept ultimă motivaţie nu ameliorarea vieţii parlamentarilor, ci a votanţilor, ar fi un corb alb. În volumul „Trei”, corbii albi sunt poveşti despre buna convieţuire dintre români şi minorităţi.

În anul centenarului Marii Uniri, serbăm o Românie a românilor şi a minorităţilor, al căror aport la turnarea fundaţiei ţării a fost mare. În toate ţările Europei Centrale şi de Est care au prins contur la 1918 , minorităţile au suferit un intens proces de eroziune. Ne-o spune şi Lucian Boia, cu date statistice, în recent apăruta lui carte „În jurul Marii Uniri de la 1918”. Ne decantăm pe etnii, devenim din ce în ce mai verzi, mai susceptibili să dăm în foc la o caricatură de jurnal satiric care exploatează vreun stereotip. Devenim mai săraci, în zestrea culturală, în capacitatea de a observa diferenţele. Ne lăsăm duşi la mitinguri fără sens, în autobuze, de politicieni puşi pe căpătuială.

Erika Mărginean este jurnalistă la Târgu Mureş. Are în volum o proză lungă, „trasă” din amintirile din copilărie, pe când frecventa o şcoală primară cu predarea în română şi maghiară, dintr-un oraş ardelenesc cu Corso şi Cetate Medievală, care ar putea fi tot Târgu Mureş, la care se adaugă texte jurnalistice şi notaţii ca de jurnal, din viaţa de redacţie. În copilăria cea mai fragedă a autoarei, familia avea bonă pentru copii. „Au trecut pe la noi Erzsi, Magdi, Ilona şi mai ştiu eu cine, lăsându-ne fiecare cu câte o întâmplare de pomină. Una ne dădea pâine udată cu apă şi presărată cu zahăr, economisind unul şi salamul pentru ai ei, când treceau prin oraş…”.

Silviu Măcrineanu este de origine dintr-un sat din Vrancea, dar s-a stabilit la Constanţa la terminarea unei facultăţi de inginerie şi acolo a rămas. Vine cu poveşti autobiografice acaparatoare, rezultate din interacţiunea lui cu minoritarii dobrogeni, cei aproape dispăruţi, ca germanii, şi cei doar mult diminuaţi numeric, ca turcii, tătarii şi lipovenii. Sunt prezenţi şi ţiganii, dar în amintirile din satul copilăriei. Căutarea casei unui lipovean cu numele Fedul, într-un sat de lipoveni, decurge cam aşa. „Caut şi eu casa lui Fedul Petro.” „Măi, băiatule. Aici, la noi în sat, din patru băieţi pe unul îl cheamă Fedul. Iar Petro sunt o grămadă şi ei…Spune-mi, mai bine, ce poreclă are.” „E însurat cu o româncă. O româncă cu păr negru!” „Aha, Cernaia… Pe Fedul al tău îl poreclim Calcan. Ţine minte, Fedul Calcan. Mergi pe calea asta, după biserică faci dreapta…”

Marius Dobrin spune, memorabil: „nu am trăit niciodată mai mult de două săptămâni în afara Craiovei”. Este autor al unei cărţi despre Craiova (normal!) începutului de secol XX, a două volume de cronici „de cinefil” la filme româneşti din postceauşism, al unei cărţi de proză valorificând comunicarea printr-o variantă de mesagerie instantanee acum uitată (ICQ), precum şi a numeroase cronici de teatru, publicate în reviste craiovene. Capitolul lui conţine cronici la piese de teatru având contribuţii de orice fel (dramaturgie, regie, traducere, actorie, producţie) aparţinând conaţionalilor noştri maghiari şi texte care fixează în pagina scrisă tipologii remarcabile şi, poate, dispărute. Ca acel învăţător de doi metri care, inspectând locuinţa unui elev, aproape a răcnit către mama casei. „Doamnă ! Dumneavoastră sunteţi cadru medical, unde sunt periuţa de dinţi a copilului, săpunul lui, prosopul lui?”

Valoarea cărţii stă, în primul rând, în calitatea ei de mărturie, ceea ce nu-i puţin lucru.

„Trei”, Ed. Vilaghirnev, Colecţia Corbii albi, Cluj, 2018. Carte cu trei capitole, pentru trei autori identificaţi şi prin oraşele în care locuiesc: Erika Mărginean – Târgu Mureş, Silviu Măcrineanu – Constanţa, Marius Dobrin – Craiova.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *