Ușa s-a dat de perete și a apărut un bărbat speriat și cu părul vâlvoi. Abia mai articula vorbele. Femeia l-a poftit cu calm și i-a spus să se așeze unde vrea el. Apoi i-a întors spatele și s-a apucat de spălat niște căni într-o chiuvetă mare. Pe un scaun de lemn undeva lângă o masă lungă, era o fetiță de vreo unsprezece ani care dădea paginile unei cărți groase. Nu citea, pentru că se uita pe pereți. Poate că memora ceva. Buzele ei tocau niște cuvinte de neînțeles. Bărbatul ciufulit care abia intrase în casă se așezase pe o ladă și se uita la fetiță. Ținea strâns la subraț un pachet soios. Era îmbrăcat cu o cămașă în pătrățele. Țoala era spălăcită și avea niște găuri pe la poale, cred că arse cu țigara, parcă și miroseau a scrum. În picioare purta încălțări cu talpă subțire, erau desperecheate, o gheată neagră și un pantof maro. Nu părea să-i pese. Cum să-ți pese de haine când tu nu ai ce mânca? Totuși, nemâncat nu părea. Brațele erau bine conturate, mușchii se întrezăreau prin cămașă și asta nu se întreține cu mâncare proastă sau neîndestulătoare. Ochii îi ardeau.
Femeia i-a adus o cană cu un ceai de culoarea noroiului. Mulțumesc a zis omul și i-a căutat privirea care nu se lăsa găsită. Femeia s-a întors la vasele ei.
- V-am adus ceva. Am auzit că așa se face. Să mă ajutați, vă rog. Altceva nu am de dat.
- Ia să vedem ce-ai aici, a zis un tip înalt și slăbănog, care apăruse din senin.
Bărbatul ciufulit a desfăcut cu grijă pachetul soios de parcă erau chestii de mare preț în el. După vreo patru straturi de ziare a apărut o chestie învelită într-o cârpă rufoasă, o cutie mică cu capac găurit. Iar în cutie, un greiere adormit.
- Păi nu așa ne-a fost vorba, s-a răstit slăbănogul.
- Asta e tot ce am, a zis bărbatul.
- Cară-te de aici!
- Stai, a intervenit femeia care-și ștergea mâinile pline de spumă pe rochia cu flori. Poate că ne va fi de folos altfel.
- La ce!?, i-a șoptit îndesat în ureche slăbănogul.
- Pot să plec…nu-i nicio chestie, a zis ciufulitul lăsând pe jos cana cu licoare tulbure, pe jumătate băută și luând cu grijă cutia cu greierele. Apoi a dat să iasă pe ușă.
- Păi nu așa ne-a fost vorba, a zis femeia. Ia loc, nu pleca. Mă cheamă Clara.
- Eu sunt Cireș, zis bărbatul așezându-se cu teamă.
- Și numele mic?, s-a interesat ea într-o doară în timp de târa două scaune grele sub privirea nepăsătoare a slăbănogului.
- Nu am nume mic. Cireș și atât.
- Uite care e treaba, la noi vine lume bolnavă sau cu diverse probleme de suflet iar noi îi vindecăm. Bărbate-meu e clar-văzător. Eu îi ajut să-și schimbe viața. Sunt vrăciță. Nu cerem bani. Nici suflete, stai liniștit. Vrem doar un obiect la care ții. Ni-l dai când ești întremat. Uite aici pe perete e diploma mea ca să fii sigur că nu-s vreo escroacă.
Casa în care locuia vrăcița cu bărbatul ei, era în mijlocul orașului. Printre claxoane și praf, la intersecția a două străzi aglomerate. Asta era și ideea, spunea ea, să fie aproape de oamenii în nevoie. Casa părea construită în mai multe epoci, și fiecare proprietar adăugase câte un stil aparte. Ferestrele însă erau mici. Mici de tot, de parcă fusese destinată unei pușcării secrete a orașului. Casa avea și etaj. Se spune că într-o anume perioadă de demult fusese și casă de toleranță. Poate că da, poate că în încăperile alea multe care există și acum, se descătușau energiile. Camerele au rămas zugrăvite în cele mai trăsnite culori, de parcă ar mai aștepta vechii mușterii să se întoarcă, doar că ei nu o mai fac ci zac liniștiți în colbul fără amintiri al vremii. Acolo unde cumințenia și supunerea sunt parteneri tăcuți și cumsecade.
Când trec anii și toate intuițiile tale sunt confirmate îți dai seama că de fapt ai mers pe o cărare paralelă pentru că nu ai avut curajul să-ți asculți gândurile. Bărbatul care venise la vrăciță știa clar că greșise aproape toată viața lui iar ideea că așa a vrut Dumnezeu nu îi surâdea, pentru că nu avea pe cineva palpabil pe care să dea vina. Așa au trecut zilele. Nu de pomană. Cireș fusese cândva un patron de restaurant cunoscut și un om respectat. Doar că o greșeală, o fisură în viața lui l-a rostogolit. Înainte mergeai la preot să te spovedești, apoi la psiholog, mai nou la formatori. Urmează să nu mai mergem nicăieri în curând. Ce bine!
După ce s-a consultat cu bărbatul ei, Clara i-a dat noului venit o cameră. Atât de mică încât abia încăpea în ea un pat și un scaun. O să stea la ei o lună. Apoi o să plece vindecat. Au bătut palma. Cireș a intrat în camera lui și a așezat mai întâi cu grijă cutia cu greierele pe scaun. Greierele dormea profund și din când în când dădea din delicatele lui piciorușe, visând probabil că face sărituri. Cireș l-a privit preț de câteva clipe și ochii i s-au umezit. Greierele acesta avea puteri nebănuite, aduna visele oamenilor și le păstra într-un loc special în creierul lui, apoi le visa și el. Repara tot ce i se părea în neregulă cu ele și le dădea înapoi proprietarilor. Uneori oamenii le visau și de dădeau iar înapoi la reparat. Greierele era binevoitor cu fiecare și nici nu le lua bani. Ce să facă el cu ei? Îi erau suficiente visele pentru că avea parte de o lume întreagă și cine ar refuza un asemenea dar. De când devenise celebru, greierele nu mai prididea cu munca, adică cu visatul. Veneau la el elevi de școală care visau că iau note mici, femei tinere care își visau ursitul, bărbați cu vise tulburi, bătrâni rămași fără vise. Pentru aceștia din urmă, munca greierului era ce mai dificilă, pentru că trebuia să construiască el imagini și să le țeasă în așa fel încât ultimele vise ale bătrânilor să fie cele mai frumoase.
Cine poate spune cu exactitate, în zilele noastre, că o mână întinsă înseamnă un ajutor sau o capcană? Situația lui Cireș era și așa ingrată. Pierduse deja totul. Aproape totul. Avea greierul visător. Îl găsise acum câțiva ani, aproape mort, undeva în Italia pe o plajă. Cineva, furios sau dezamăgit probabil, îl aruncase în apa mării. Valurile îl aduseseră pe plajă și micuțul se poticnise într-o algă uscată. Cireș care se plimba cu mâinile în buzunare pe acolo împrăștiind nisipul umed, l-a zărit zbătându-se încet. S-a apropiat cu oarecare teamă și apoi s-a lungit lângă el să-l încălzească cu suflarea. Când greierele mai prinsese puteri, Cireș l-a luat ușor în palmă și s-a dus spre casă. În noapte târziu, greierele a deschis ochii, l-a privit pe Cireș dormind și a împrumutat de la el primul vis:
„Cireș avea un restaurant pe o stradă dintr-o margine a Iașului. Locul se afla pe un vârf de deal și de acolo se vedea o priveliște fantastică. Zilele treceau uneori în liniște, alteori cu zarvă mare, așa cum le stă bine acestor fragmente de timp, pe care dacă oamenii nu le-ar fi numit zile am fi trăit de-a valma fără să știm încotro ne îndreptăm. Oricum nu prea știm.
Restauratul era într-o casă boierească cu o terasă acoperită cu viță-de-vie, loc răcoros în arșița verii, foarte apreciat de obișnuiții locului. Cireș moștenise afacerea de la tatăl său, mort de niște ani. Mama murise și ea la naștere și Cireș fusese crescut de Adriana, sora ei, o femeie plină de ambiții. Iubire nu prea cunoscuse el în copilărie, pentru că mătușii i se părea o pierdere de vreme să îndeletnicești cu dulcegării din acestea. Adriana îl sfătuia să tragă cu urechea la ce spun clienții și apoi să-i toarne poliției dacă e cazul, sau să meargă la primar și să-i vândă noutățile.
Cireș avusese o familie frumoasă. Nevasta lui era o femeie simplă, sigur nu pe gustul Adrianei, însă în acel moment Cireș era tare pe poziții și s-a însurat cu cine a vrut el. Maria și Cireș au avut o un băiat, pe Matei. În vremea aceea, restaurantul mergea bine, nivelul de trai al familiei era mult peste așteptările lui Cireș. Nu și peste cele ale Adrianei. Aceasta, locuia în apropiere și își făcea de lucru pe la restaurant cam la două trei zile. Cireș ținea în felul lui la ea, femeia îl crescuse, nu-l aruncase în stradă sau la orfelinat și pentru asta îi purta o dâră de respect. Alte chestii nu-i plăceau la ea.”
Greierul a simțit o înțepătură în piept și s-a oprit o clipă. Visul era prea realist și asta în lumea viselor se cheamă pierdere de vreme. S-a gândit un pic și apoi a schimbat ceva.
„Cireș nu e însurat. Pe de o parte i se pare o pierdere, pe de altă parte are mult timp pentru restaurant. Adriana, mama lui vitregă e o femeie care știe ce vrea. Tatăl lui Cireș părăsise lumea noastră. (Aici deschid o paranteză în care simt nevoia să spun că greierele îl regreta mult pe tatăl lui Cireș. Dacă el ar mai fi trăit, Cireș ar fi fost alt om. Mai vesel, în primul rând. Iar Adriana nu și-ar fi băgat nasul în viața lui de tânăr și în afacerea cu restaurantul).
Într-o dimineață, Adriana a dat ușa de perete în biroul lui Cireș.
- Giancarlo o să te scoată la liman!, a început ea.
- Giancarlo? Cine naiba e ăsta?
- Cel mai tare patron de restaurante din Italia!
- Ei, pe naiba! Italia e mare…
- Cireș, ascultă-mă bine. Trebuie să ieși cumva din mizeria asta…., a continuat Adriana.
- Care mizerie? Ne merge bine…
- Giancarlo m-a sunat să-mi spună că vrea să te pună direttore peste restaurantul lui din Ravenna. Un an, doi, nu-i un capăt de țară. Du-te Cireș!
Cireș a privit-o cu calm. I se părea o aiureală. O aiureală dar a plecat. La Ravenna. Uneori mintea omului e ca o carte de telefon, cu foi multe și inutile cel mai adesea. Din creier folosim o mică parte. De obicei, cea cu care ne ștergem ghetele sau mâncăm. Cu și mai puțin, iubim.”
Greierele a observat că Giancarlo era un fanfaron. Nici vorbă de cel mai tare patron, de fapt el lucra ca angajat la pizzeria cumnatului său. Îl convinsese pe acesta să angajeze oameni care nu cer mulți bani și care au ceva experiență. Pizzeria nu era chiar în Ravenna, era mai aproape de mare. Greierul cugeta.
„Când a ajuns Cireș la Ravenna, Giancarlo îl aștepta în gară. Era îmbrăcat ca pentru o prezentare de modă, cu jachetă bleumarin, pantaloni albi, ghete maro din piele lucioasă și ochelari negri. Cireș avea la el o hârtie A4 pe care îți scrisese numele cu litere de tipar. Italianul a zis ceva grăbit în limba lui. Apoi l-a condus cu mașina, o tărtăreață, la pizzerie. De fapt o cameră mai mare cu podea în pătrățele alb cu negru și cu vreo cinci mese cu picioare de aluminiu și acoperite cu pânză roșie. Te așteptai ca de după coloana aia albă, urmă palidă și tristă a imperiului roman, să apară lupul din Scufița Roșie. Cireș a privit neîncrezător locul și a întrebat ce are el de făcut acolo. Giancarlo l-a dus la bucătărie și i-a arătat chiuveta imensă plină cu vase murdare puse la înmuiat. Apoi a plecat. Cireș s-a uitat în dreapta și în stânga după vreun angajat. Nimeni. Pe semne că erau în pauza de prânz.”
Greierele s-a oprit puțin ca să-și tragă sufletul.
„Cireș s-a apucat să spele vasele cu ce a găsit la îndemâna. Un burete cam soios și o zeamă verzuie. După vreo oră a reapărut Giancarlo împreună cu cumnatul său. I-au făcut lui Cireș semn să-i urmeze. Giancarlo i-a arătat un scaun pe care să stea. Ești angajat, i-a spus el într-o engleză aproximativă. O să locuiești într-o cameră cu vedere la mare. Cireș a rămas apoi singur. Da, director peste vasele murdare și cameră cu vedere la mare. Asta mai salvează situația. Au trecut zile.
Într-o seară, după ce pizzeria a rămas goală, după ce a curățat locul și a spălat vasele, Cireș a sunat-o pe Adriana. În timp ce își ștergea mâinile pe șorț, i-a spus Adrianei ce bine a fost primit și cum și-a luat în primire biroul de director. Asta fusese dorința ei, de ce să îi strice bucuria? Angajații sunt simpatici, e unul, un portughez, João, tare binevoitor, o să-i arate și localitatea. Da, și Giancarlo e în regulă, un pic aiurit, dar e normal cu câte are pe cap. Ar vorbi mai multe dar trebuie să închidă, are treabă. A pus farfuriile mari una peste alta. Apoi a plecat încet spre casă, de fapt spre camera lui cu vedere la mare. Marea era agitată în noaptea asta. Geamul era foarte mic, dar dacă te apropiai vedeai mult. Cireș s-a lungit în patul cu saltea tare. Valurile aveau fiecare alt zgomot, unele șopteau, altele susurau ca un izvor, erau valuri măsurate, altele întreceau orice măsură. Unele erau prea reci. Cireș a strâns în mâna stângă pătura subțire cu care se acoperise. Nu putea dormi. Hăul ce se căsca în apropierea lui îl tulbura. Marea intra adânc în cotloanele sufletului lui gol, îl umplea cu apă sărată și îl ustura. Fisurile nu erau mari, dar îi transformaseră inima într-o deltă în care apa invada orice canal găsit. Camera cu vedere la mare era când pușcărie când vapor iar Cireș nu mai știa unde să se creadă. Probabil că era dispărut fără urmă în visul greierului. Aroma dulce de floare de cireș plutea pe un fir de apă într-o râpă, nici măcar pârâu nu puteai să-i zici. Se unduiau petalele de cireș, de parcă un pom întreg se scuturase lăsând în urma sa doar parfumul și o urmă de culoare.”
Dimineața, vrăcița Clara a bătut la ușă. Mai întâi încet, apoi foarte tare. Ușa era încuiată. Cireș dormea nepermis de mult. Greierele dormea și el. Toți ai casei dormeau. Nicio ușă nu se lăsa deschisă.
Sânziene Mari – Noaptea; ilustrație de Alina Gherasim.