Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.
Ce face în 1918, în privința marilor gesturi publice, Casa Regală de la noi?
Acesta este un an complex. El vine în continuare unor ani în care România e angrenată în război. E un conflict în care, la început, lucrurile par să meargă bine. Dar, mai apoi, armata română începe să sufere înfrângeri și tot avîntul pe care trupele românești îl luaseră pentru a trece Carpații este stopat. Se întâmplă marele dezastru de la Turtucaia, pe frontul de sud, în Dobrogea, armatele române sunt retrase din Transilvania și, pentru acea etapă, lucrurile se încheie cu amenințarea armetelor austro-ungare și germane asupra Bucureștiului; Capitala va fi, de altfel, ocupată în 6 decembrie 1916. Ceea ce are ca urmare faptul că Familia Regală este obligată să părăsească Cotroceniul și Bucureștiul. Se vor retrage în Moldova, zona aceasta fiind, la acea dată, singura rămasă liberă. Sunt momente foarte grele, cu atît mai mult cu cît Familia Regală fusese zdruncinată, la început de noimebrie 1916, și de moartea ultimului copil, Principele Mircea, în vîrstă de doi ani. Apoi, despre România: armata se reorganizează, cu ajutorul misiunii franceze, vin victoriile de la Mărăști, Mărășești, Oituz, dar nu și o anume normalitate, căci izbucnesc mișcările revoluționare din Rusia și dimensiunea conflictuală în care e prinsă și România este și mai accentuată. E de amintit, neapărat, și pacea de la Bresk-Litovk, dar și, mai ales pentru noi, faptul că se încep tratativele preliminare pentru încheierea unei păci separate de către România și Puterile Centrale; emoțional, lucrurile acestea au o mare încărcătură pentru Regele Ferdinand, pentru Brătianu, liderul de guvern. Se discută intens în cadrul Consiliului de Miniștri – și în cadrul lor se pune chiar problema ca Regele Ferdinand să ordone rezistența până la capăt, iar el, împreună cu Familia Regală să părăsească teritoriul României, pentru protecție. Însă Regele, vizibil emoționat, a refuzat această propunere și a spus în fața Consiliului de Miniștri că atîta timp cât un petec de pământ românesc va rămîne liber, el va sta în țară, alături de armata română. În consecuție istorică: Brătianu își dă demisia, vine ca premier Generalul Averescu, comandantul Armatei a II-a și cel care învinsese trupele inamice la Mărăști. Avea un mare prestigiu, iar desemnarea sa a fost, fără îndoială, și una simbolică. Dar și una de autoritate, precum și o desemnare care urmărea tergiversarea acelor tratative care nu avantajau România. De altfel, la predarea ștafetei, Brătianu i-a spus lui Averescu, e consemnat acest fapt, că nu e indicat să își lase sabia în antecameră, în timpul tratativelor. Totuși, tratatul de pace e semnat – s-a întîmplat chiar la Palatul Cotroceni -, în 7 mai 1918, cu, bineînțeles, impuneri economice deosebit de grele, cu cedarea Dobrogei și alte detalii foarte împovărătoare pentru România. E un tratat însă care nu a fost ratificat de Regele Ferdinand. Cam asa se prezentau lucrurile în prima parte a lui 1918. E o pace separată, care are drept consecință demobilizarea armatei române. Dar, tot atunci, victoriile de pe frontul din Vest repurtate de armata franceză redesenează peisajul politic și istoric al vremii. Armata Română reintră în luptă, Regele Ferdinand dă ordin de mobilizare. Între timp, în acest context destul de sumbru pentru România, în martie ”intră” prima veste bună majoră a anului: unirea cu Basarabia. E prima unire dintre cele trei uniri din anul Marii Uniri.
Da…27 martie pe stil vechi, 9 aprilie pe stil nou. 1918.
Exact. Insist să dau un citat, din memoriile lui I.G. Duca – este relevant. E în contextul în care Revelionul e sărbătorit de oficilii români la Iași, într-un refugiu în casa Marucăi Cantacuzino, un conac în zona Copoului. Au fost de față și Rege, și Regina. I G. Duca spunea că atmosfera era una de încredere. Era 1917 spre 1918. Citatul este acesta și consemnează ceea ce a spus la 12 noaptea Regele Ferdinand: ”să ne urăm un an bun, trebuie să vină un an bun, sunt sigur că va fi și ne va aduce împlinirea visurilor noastre pentru că am luptat și am suferit”.
Interesant…A văzut bine înainte! La ”finalul zilei”, al anului în cazul de față, în 1918, așa avea să fie. A propos, cum era Ferdinand – în război și, mai ales, în 1918? Ce fel de rege era – puternic, ezitant, curajos, temător, cu viziune?
Calculat și inteligent, dincolo de orice dubiu. Nu avea puterea și autoritatea lui Carol I, desigur, era oarecum influențat de Brătianu și de Regina Maria, era un rege într-un fel timid și nehotărît, dar nu lipsit de inteligență. Era rațional și foarte calculat, cu o bună încredere la purtător (poate nu în același fel în care era încrezătoare Regina Maria) a propos de ceea ce urma să se întîmple la final de război. Și, fără discuție, era un om foatre cumpănit, foarte echilibrat – atît interior, cît și în relațiile cu cei din jur. Și, în mod evident, era foarte devotat țării noastre. Declarase încă de la început că va fi un bun român și s-a ținut de cuvînt pînă la capăt. A făcut aceasta chiar în contra originilor sale. Era german, nu i-a fost deloc ușor pentru acele vremuri. I-a fost foarte greu în momentul în care a decis intrarea României în război. Atunci, de altfel, a fost și șters din cartea familiei de Hohenzolern. Ferdinand a acceptat, de asemenea, să își boteze copiii în confesiunea ortodoxă, ceea ce, din nou, i-a adus neplăceri, pentru că a fost anatemizat de către Papă. Era un catolic fervent și pînă la sfîrșitul vieții sale a trăit cu această greutate pe suflet; cu o lună înainte de moartea sa, în 1927, Papa a ridicat această anatemă.
Revenim, cu voia dvs, încă puțin la 1918 și la jaloanele mari ale implicării publice a Casei Regale. Ce făceau reprezentanții acesteia cînd s-au întîmplat Unirile?
Deși, ca urmare a demersurilor pentru pacea separată, lucrurile nu mergeau foarte bine în prima parte a lui 1918, reprezentanții guvernului Brătianu aveau legături cu reprezentanții mișcărilor unioniste și de eliberare a provinciilor românești din Basarabia, Bucovina și Transilvania. Pantelimon Halipa, Iancu Flondor, Ion Nistor, Iuliu Maniu, Vasile Goldiș – cu toți aveau conexiuni diverse și la mai multe niveluri cu puterea de la acea vreme a României, în frunte cu Casa Regală. Se primeau în continuu vești despre ceea ce se întîmpla în aceste provincii românești – desigur, și Regele le primea.
Așadar, la 1918, sintetizînd, putem spune că existau aceste pulsiuni puternice spre uniunea națională și că, de fapt, era și mai mult decît atît: era o anume organizare a acestui entuziasm?
Da. Așa era. Iar Regele era, cum să spun, la capătul acestui proces de organizare, cum i-am putea spune azi. Brătianu făcea multe dintre jocurile acestea de negociere și tot el îl informa pe Rege despre acestea.
Ca să reformulăm, în ce termeni putem spune că ”naviga” Casa Regală la 1918 pe de o parte tema războiului și, pe de altă parte, pe cea a unirii?
În ceea ce privește războiul, Regele Ferdinand era tot timpul prezent pe front, era la cartierul general de la Zorleni sau la Iași, în Palatul lui Alexandru Ioan Cuza (fiindcă acolo a fost, pentru o vreme, reședința regală). E, iată, încă un element de simbolistică: Ferdinand, cel sub care s-a realizat Marea Unirea a stat o perioadă în palatul lui A.I.Cuza, unificatorul sub care s-a făcut ceea ce se numește ”Mica Unire”. Între paranteze fie spus, Regina Maria avea o altă reședință: palatul lui Dimitrie Cantacuzino-Pașcanu din Iași (actualmente, Palatul Copiilor din Iași). Regele știa foarte bine, inclusiv prin intemediul deselor vizite făcute pe front, ce făcea Armata Română; îl ajuta Averescu și Prezan, cei doi mareșali ai celor două mari armate române, dar și Generalul Ieremia Grigorescu. La Huși, în fața Armatei I, a ținut o serie de discursuri, a promis pămînt țăranilor (ceea ce le-a dat celor care au luptat o motivație în plus). Știa, de asemenea, tot ce întâmpla, inclusiv prin sfetnicii lui de bază, pe ”frontul” celălalt, al Unirii. Lucra, la ambele ”dosare” atît de delicate, și prin intermediari, dar și în mod direct, urmărind personal cum se desfășoară evenimentele. Și, dacă ne întrebăm ce mize majore asumă, în spațiul public de la noi, în 1918, Casa Regală, atunci putem spune că le asumă cam pe toate. Casa Regală este acolo, în mijlocul evenimentelor, parte activă a mișcărilor și a deciziilor.
Dar, formal, în acord direct cu prerogativele funcției sale, ce fac în 1918, dar și mai apoi (căci și 1919 este un an foarte important pentru Unire), Regele și, de fapt, Casa Regală?
Tot ceea ce trebuie. Conduce marile linii de acțiune. Și se află la capătul multor procese decizionale, pentru că, atunci, România este o monarhie constituțională, iar Regele este cel mai puternic om din stat. Iată, foarte pe scurt, procesul: fiecare delegație – basarabeană, bucovineană și transilvăneană -, după decizia adoptată de unire cu Regatul României au mers să prezinte actul Unirii Regelui Ferdinand la Iași. Cînd vine delegația basarabeană, după un Te Deum și după consumarea mai multor momente protocolare, Regele Ferdinand a spus: ”vă salut azi pe voi, frați de dincolo de Prut; voi sunteți aceia ce ați înțeles sentimentele ce demult domnea în inima fraților noștri moldoveni ai Basarabiei, că l-ați înțeles așa de bine, că azi putem vorbi unii cu alții ca frați, ca prieteni.” Tot acest desfășurător a fost replicat și în cazul Bucovina și în cazul Transilvaniei (cei primiți de Casa Regală de data aceasta la București, nu la Iași, cum a fost cazul cu precedentele două delegații). Apoi, pentru fiecare situație, au fost elaborate Decrete Regale care au consfințit fiecare dintre aceste mari momente.
Ca să fixăm foarte bine lucrurile: așadar, pe 1 decembrie 1918, unde era Casa Regală?
Era la București. Tocmai reveniseră la București. În paralel cu intrarea triumfală a suveranilor în Capitală avea loc Marea Adunare Națională de la Alba Iulia. Cele două momente au coincis. Cînd la Alba Iulia, Iuliu Hossu citea Proclamația, în aproximativ același timp, Casa Regală intra în București, unde revenea după exil, după multe suferințe, după doi ani de război. Pe 30 noiembrie stil vechi, adică la 12 decembrie 1918 pe stil nou, delegații transilvăneni au venit la București cu actul Unirii, în fața Regelui. Acest act, la cel ca și precedentele două (despre Basarabia și Bucovina) a fost ratificat printr-un Decret Regal. După fiecare Decret Regal au fost emise niște Decrete-Legi, ca un fel de expunere de motive (realizată de Regele Ferdinand și avizată de Primul-Ministru) în fiecare dintre chestiunile în discuție. În primul Parlament al României Mari, cel din decembrie 1919, au fost prezentate aceste Decretele-Legi, iar Lagislativul reunit le-a adoptat. Ceea ce echivalează cu finalul unui proces legislativ, fiindcă, imediat după ce Parlamentul a luat act și le-a adoptat, au intrat în vigoare aceste legi.
Foarte sintetic: care sunt, la început de secol 20 și mergînd spre 1918, marii decidenți ai Casei Regale? Și, legat direct de aceasta, care sunt ceea ce azi am numi ”marii influenceri” ai acestei instituții?
Carol I e primul și, foarte probabil, cel mai important dintre toți. Este unul dintre marii modernizatori ai României; în timpul domniei sale, foarte lungi, România se transformă într-un mod spectaculos. Este un lider, cu mare putere și viziune, care a reușit să își transforme foștii dușmani în prieteni și aliați, unul dintre cei mai importanți fiind Brătianu, un alt mare ”dealer” de putere pentru acele vremuri. În cîțiva zeci de ani, România, sub Carol I, s-a schimbat într-un fel fără precedent. Carol I este un extraordinar agent al modernizării; a fost, trebuie spus și aceasta, susținut și de elitele politice românești ale acelor vremuri. S-a folosit de ele, a știut să le asculte sfaturile și să le potențeze. Avea o mare autoritate, o uriașă putere de convingere și un proiect de țară cu care a convins multă lume la vîrful scenei politice de la noi. Nu i-a fost ușor; a trebuit, cumva, să se adapteze stilurilor locului, dar și cei de aici au trebuit să se adapteze la el. Spre binele României, s-au întîlnit – Regele Carol și elitele acelor timpuri – undeva la jumătatea drumului. După el, a venit Ferdinand, un monarh cu un alt profil de lider; mai discret, mai calculat, mai prudent, uneori aparent mai temător și ezitant, dar cu un mandat foarte important și el. Ferdinand este, de altfel, Regele Marii Uniri – și acesta este un fapt dincolo de orice interpretare.
Cît despre partea cu ”influencerii” și, mai ales, despre partitura simbolică pe care o joacă, excelent, decenii de-a rîndul, Casa Regală a României, sunt neapărat de amintit pînă la 1918 Regina Elisabeta și Regina Maria. Regina Elisabeta nu avea influență politică, refuzînd să intre în jocurile de putere ale acelor vremuri, dar a fost o figură foarte luminoasă, prin implicarea sa în operele de binefacere, de caritate. A devenit o Regină scriitoare; mai ales după moartea fiicei sale, era un fel de a evada. Era o prezentă discretă, caldă, luminoasă; și, desigur, a fost o mare susținătoare a Regelui. Îl respecta foarte mult pe Carol I și spunea despre el că e ”un rege care poartă coroana și în somn”. Regina Maria, pe de altă parte, e altfel decît Regina Elisabeta. Maria era o fire mult mai puternică, mai implicată, mai voluntară, cu o voință extraordinară. În familie, ea era cea care domina, cea care luat deciziile; Regele era mult mai retras, stătea, în timpul liber, mult în cabinetul de lucru de la Cotroceni, era, cum am mai spus, uneori ezitant. Nu pot însă să afirmă că Ferdinand era realmente dominat de Regina Maria. Cred că, mai degrabă, era un fel de a se completa unul pe altul.
Ștefania Dinu este absolventă a Facultăţii de Istorie, Secţia Istorie – Filosofie, Universitatea din Bucureşti. În 2007 a obșinut, în cadrul Facultății de Istorie a Universităţii din Bucureşti, titlul de „doctor în Istorie”, cu teza „Viaţa cotidiană la Curtea Regală a României (1914 – 1947)”. În colaborare cu Liviu Brătescu a coordonat volumul „Monarhia în România – o evaluare: politică, memorie şi patrimoniu”. Actualmente este director general adjunct al Muzeului Național Cotroceni.
Să întreb puțin provocator: monarhia/ regalitatea este în vreun fel percepută ca fiind neadecvată, ca fiind un fel de ”corp străin” impus, pentru România acelor vremuri, inclusiv pentru România de la 1918?
Nu cred. Aș spune că e parte naturală a arhitecturii politice și constituționale a acelor timpuri. Monarhia era ceva firesc, iar Carol I făcuse multe și în această privință, netezise multe eventuale asperități prin forța faptelor sale. Sigur, ca în orice societate, era oameni care aveau poate rezerve, dar marea majoritate a oamenilor era convinsă că monarhia era ceea ce trebuie; în plus, monarhia demonstrase, prin exemple, că e un altoi bun pentru țara noastră. Loialitate, viziune, modernizare – toate acestea se leagă, pentru multe decenii, în mod direct și decisiv de Casa Regală în a doua jumătate de secol 19 și în prima jumătate de secol 20. Una peste alta, monarhia ridicase societatea românească și, inclusiv din acest unghi de vedere, devenise o instituție normală, a normalității. Acesta poate fi termenul – un altoi, unul bun; căci un altoi reușit duce mai sus, înnobilează…Casa Regală nu era, nicidecum, un ”corp străin”; era sau mai bine zis devenise ceva ”de-al locului”, ceva firesc.
Mai insist puțin în aceasta direcție, a ”influencerilor”: care erau cei mai iubiți oameni din Casa Regală, atunci, în primele decenii, dar și spre 1918?
Cam toți cei pe care i-am invocat mai sus. Carol I, desigur; deși, multă vreme, era perceput ca un om distant. Peste un secol și mai bine, avea să devină, deși era neamț de origine, cel mai mare român (într-un clasament mediatic). A fost un lider, un mare lider vizionar care a impus. Elisabeta, și ea a fost iubită – pentru căldură, discreție, demnitate. Ferdinand era, de asemenea, prețuit – el nu era, de altfel, așa de distant cum fusese, multă vreme, Carol I. Iar Regina Maria era de-a dreptul impunătoare; un om foarte puternic, foarte tonic și dîrz. Pe vremea Regelui Ferdinand și a Reginei Maria, protocolul nu mai era așa de strict; am putea spune că exista o stare de prietenie, de apropiere de oameni mai mare decît în vremurile regale anterioare. Poate și ceva PR implicat/implicit, cum am spune azi. Dar totul în limite foarte rezonabile, foarte decente. Pentru această a doua parte a domniei regale de la noi, încrederea cea mai mare revenea Reginei Maria. Avea multe zone în care era prezentă și apreciată; nu doar politic, ci și în cîmp de război, avea o prezență cu o simbolistică aparte, foarte puternică. Dădea, la limită, sentimentul că era aproape peste tot și avea această încredere în victorie, această voință în stil British care o făceau să fie extraordinar de distinctă și de apreciată. Și Iorga, și Argetoianu scriu rînduri minunate despre credința ei foarte puternică în victorie. Nu îi era frică de boală, de epidemii; refuza să poarte mînuși. Iar atunci cînd a fost epidemia de tifos exantematic, doctorii recomandau să se poarte mânuși; dar ea spunea că nu va purta așa ceva, pentru că nu vrea ca soldații să sărute cauciuc din India. Vreau neapărat să invoc un pasaj din memoriile principesei Ileana, pentru că mi se pare foarte elocvent pentru tipul de apropiere firească dintre regină și poporul său. Principesa Ileana spunea că, după vizitele din spitalele de pe front sau din spatele frontului, Maria venea acasă cu poalele rochiei pline de ceva ce semăna a praf; dar nu era praf, erau păduchi. Toată lumea era îngrijorată că s-ar putea îmbolnăvi, dar Maria spunea că atîta timp cît România va avea nevoie de ea, Dumnezeu o va ocroti. Regina Maria era o regină care se expunea foarte mult, care impunea la rîndul său și care a marcat mult epoca. Cred că putem să spunem, cu temei, că dintre suveranii României nimeni nu a coborît, uman, firesc, atît de adînc așa cum a făcut-o Regina Maria. O mare mare regină – inclusiv o regină care a știut să aline suferințe grele…A făcut-o nu numai în război, dar și înainte, și după Primul Război Mondial. Ceea ce înseamnă că nu era deloc PR, era ceva profund uman, profund empatic.
Da…Regina Maria a fost o femeie fabuloasă, o regină extraordinară pentru România. În foarte multe feluri. Să mai întreb, totuși, puțin provocator: a propos de 1918, de cele trei Uniri din acel an, există fie și cel mai mic indiciu că vreun reprezentant al Casei Regale ar fi avut ceva împotriva acestor Uniri?
Nici cel mai mic. Credeau în așa ceva, doreau așa ceva, lucrau în direcția îndeplinirii acestor deziderate.I.G.Duca spune, de altfel, în memoriile sale, că în 1918, cu puțin timp înainte de Alba Iulia și de pornirea spre București a suveranilor, cu ocazia Sfinților Mihail și Gavril, în Catedrala Mitropolitană de la Iași a avut loc o slujbă. O paranteză: capul lui Mihai Viteazul fusese luat din teritoriul ocupat, să nu fie pângărit și capturat de nemți, și dus la Iași, pus la adăpost, în această Catedrală Mitropolitană. S-a făcut acolo un catafalc pe care, spune I.G.Duca, Regina Maria l-a împodobit cu propriile ei mîini. Atunci, în noiembrie, cu o asemenea scenografie, s-a ținut o slujbă – un gest de mare forță simbolică, la care familia regală a fost participantă de primă linie. Regele, Regina, membri ai Casei Regale, diplomați, miniștri au fost de față. E ceva foarte puternic acest moment.
Ca un fel de ștafetă simbolică…
Exact. A fost un moment care avea o simbolistică foarte puternică. Ceea ce am spus mai înainte se întîmpla cu puțin înainte de Marea Adunare de la Alba Iulia. Există de altfel, legat de 1918, dar și de perioada imediat următoare, momente de mare încărcătură simbolică. Iată un exemplu: imediat după Unire, în primăvara lui 1919, suveranii României fac un turneu, primul turneu, în Transilvania. Situația, la acea vreme, nu era destul de ”safe”; la Oradea încă se duceau lupte, existau în regiune mai multe turbulențe. Suveranii noștri merg acolo și sunt primiți extraordinar; de regulă, cu multă iubire. Există și un incident – despre care nu se știe exact pînă azi dacă a fost un simplu accident sau o tenativă de asasinat ( e vorba de o deraiere a trenului în care mergeau cei din Casa Regală). Dar ei merg acolo, sunt așteptați cu mare fast în localitățile prin care trec și este, per total, un turneu foarte reușit. A propos, adesea, Regina Maria merge îmbrăcată în costum popular. Cum spuneam, mai sunt și alte momente de acest gen în care se ”punctează” și simbolic, dar și legal, constituțional prin prezențe foarte bine alese. Sunt prezențe, sunt descinderi care omologhează, de la cel mai înalt nivel, prezența românească, prin intermediul Familiei Regale. Și, de fiecare dată, e multă căldură, mult entuziasm din partea celor care primesc Familia Regală. Iarăși, ceva natural, ceva normal, nimic nefiresc, nimic forțat. În alte cuvinte, putem, cred, să spunem că gesturile făcute de către cei din Basarabia, Bucovina, Transilvania în 1918 este ”întors” și desăvîrșit, inclusiv într-o simbolistică evidentă, de către Familia Regală în lunile următoare Marii Uniri. E ca un fel de semnătură ultimă, simbolic accentuată, supremă a statului român, monarhie constituțională atunci, pe aceste momente…
De aici, și ultima întrebare: cum ați caracteriza, foarte concentrat, rolul Casei Regale al României în raport cu marile momente ale Marilor Uniri din 1918?
Esențial, major, decisiv. Au fost acolo, în mijlocul evenimentelor și au susținut cu multă forță deznodămîntul omologat de istoie. Meritul Casei Regale este foarte mare.
Notă: acest interviu a fost publicat în cadrul suplimentului CENTENAR al revistei ROMÂNIA LITERARĂ, în numărul din luna mai.
