Pe Mihai Radu îl crezi imediat pe cuvânt după o pagină și jumătate. Personajul lui se mișcă incredibil de firesc, deși Robert ăsta vorbește de la primele rânduri ale cărții de boala cu transmitere sexuală a mamei lui. Iar pretextul acesta „sordid” – un fel de ramă a romanului – se lărgește, pare să ia proporții colosale, și să stârnească reacții și gesturi de detectiv în relația cu părinții, în relația cu sora și în propria căsnicie. Nimic nou sub soare, în cuplu, cineva înșală: subiectul e clasic, refrenul vechi. Doar durerea e tot timpul nouă. Iar romanul lui Mihai Radu Extraconjugal (Polirom, 2017) e viu, personajul autentic. Robert se istorisește la persoana întâi dar nu-și edulcorează nici un pic trădarea, nici nu se justifică.
O carte despre cine are în căsnicie (în profesie, în iubire, în trădare) baterii mai puternice. O poveste despre tortura urbană de cuplu, istorisită de foarte aproape de nimicurile zilnice, cele care umplu și golesc relațiile. Complicitatea dintre Robert și Alexandra își schimbă la un moment dat starea fizico-chimică și aruncă aceleași două ființe sudate într-un deșert de gheață, care dă fiori. Mihai Radu excelează în alimentarea acestei atmosfere de cuplu niciodată neutră, electrizată ba de o fuziune veselă, autentică, plină de poante, ba de o tensiune groasă, insuportabilă, care ia forma vidului, între cei doi.
Scrisul lui Mihai Radu e cinematografic, personajul face lucruri, gândește lucruri, și cititorul le face și le gândește în aceeași secundă cu el, fără efort, cu empatie spontană. De unde vine, în ordine literară, această identificare atașantă cu personajul protagonist al unei dramolete de cuplu? În bună măsură, explicația faptului că te trezești cu totul de partea lui Robert este umorul. Se râde mult în cartea lui Mihai Radu: Robert ăsta are spirit, e tot timpul pe fază, gata de o bășcălie inteligentă, de o replică dintr-o bucată. În cartea lui Mihai Radu se și bocește destul, femeile (mama lui Robert, soția lui, Alexandra) adună în viața lor zile, și mai ales nopți, cu ochi umflați de o deznădejde adâncă, iar bărbaților le curg lacrimi șiroaie până când lumea se vede ca prin ceață. Nu e nicio clipă un bocet patetic, e un plâns bărbătesc aproape, punctual și legitim: mama ei de viață…!
Crescut într-un orășel dunărean fără vitalitate, pe care l-a urât toată adolescența, ajuns scenarist de succes într-o televiziune de București, Robert cunoaște la oameni. Toate personajele din universul lui familial, profesional, amoros, sunt citite instinctiv de Robert, sunt diagnosticate cu o acuitate de fin psiholog. Asta nu-l ajută cu nimic în drama proprie, ca și cum la Mihai Radu e ceva implacabil în degradarea relației de cuplu, a relațiilor dintr-o familie, un mecanism distructiv orice ai face, de unde și neputința melancolică de a imagina o ieșire, o soluție. Extraconjugal e, în esență, o elegie.
”Parcă o descoperisem în sfârșit pe Veronica, parcă până atunci fusese doar așa, un zvon, o bârfă că avem o fetiță. Am fost grozav de bucuros. Era sfârșit de aprilie, se încălzise afară și bătea vântul, un foșnet de crengi venea de peste tot, prăbușindu-se în apropierea noastră, aducându-ne, credincios, un murmur la picioare. Mă gândeam că viața ei va fi departe de aceste locuri cândva și că, de fapt nici nu știam cum va fi atunci, că aceste câteva zile în care o voi plimba pe câmp vor reprezenta adevărul relației noastre. Cumva plimbările se vor tot repeta la infinit, deși ea va fi plecat de mult de acolo, deși, poate, voi fi plecat și eu. Mă deranja sentimentul acela pe care îl aveam, că în curând avea să se termine ceva și avea să înceapă altceva.” (pagina 121)
Robert (sau Mihai Radu, prin personajul său) e un excelent hermeneut, atent la fiecare detaliu, lumea din jur e plină de semne, de configurații, de potriviri, servite de cuvinte pline (semantic), care nu se tem niciodată de realitate, nici când e frustă și directă, fără perdea, nici când e duioasă sau poetică. Stilistic, Mihai Radu a excelat inclusiv în precedentul roman, „Sebastian, ceilalți și un câine”, (Polirom, 2014) unde e aceeași aderență la un cotidian neglorios și la istorii de cuplu care nu funcționează, povestite cumva relaxat, cu umor. În Extraconjugal relaxarea în istorisirea impasurilor interioare și de cuplu câștigă în …cinism, în sensul că tot ce i se întâmplă antieroului Robert nu stârnește empatie auctorială: deși e la persoana întâi, succesiunea și rememorarea de secvențe are ceva flegmatic, ca și cum, dincolo de eul povestitor, s-ar auzi totuși autorul spunând, ia uite-l și pe ăsta în ce s-a băgat…
Reușita romanului e mai pronunțată în prima sa jumătate, acolo unde suferința insuficient refulată a soției și culpabilitatea soțului sunt singurul material, teribil, cu ajutorul căruia autorul rescrie, cu bune momente de paroxism, harta cuplului. Acumularea de personaje din ultima treime a cărții, ca și acumularea de trecut, dezvăluit din istoria personală a fiecăruia (de fapt o anamneză de alte și alte crize de cuplu), încarcă ușor inutil narațiunea cu sugestia unui determinism psih-analitic în evoluția relațiilor. Cât din autotortura ispășită de Robert în relația cu Alexandra e un ecou la căinoșenia sa de a o fi părăsit, mai înainte, fără procese de conștiință, pe Karina cea perfectă? Cât din ce a îndurat el în copilărie, cu mama plecată de acasă într-o mașină fițoasă, se răsfrânge în capitularea dulce, definitivă, din iubirea pentru Veronica, fetița lui și a soției înșelate?
Dacă Mihai Radu te plimbă cu talent prin inima unor orășele de provincie, cu viețile lor minuscule, semiratate, autorul reușește și un foarte convingător portret al clasei de mijloc din București, mustind de cupluri sofisticate și instabile, cu aspirații de mică burghezie, urbană până în măduva oaselor, dar doritoare de casă pe pământ și grădină, la câțiva kilometri în afara metropolei.
Extraconjugal este o superbă disecție pe viu a relațiilor dintre părinți și copii, la mai multe vârste, a relațiilor dintre bărbați și femei, soți și amanți, pentru a vedea până unde se pot intersecta compromisurile și împăcarea, sau cât de antagonice rămân ele, când cuplul intră în derivă.
Extraconjugal e un titlu perfect legitim, însemnând « în afara relației de cuplu oficializat », dar prefixul capătă la Mihai Radu o tulburătoare nuanță superlativă: precum în extra-ordinar, conjugal devine o realitate cu grade de comparație când i te sustragi, conștientizându-o din afară. Extraconjugal e o carte foarte frumoasă, neagră și nonșalantă, frustă și poetică, despre neputința de a (te) ierta , în cuplu.
