La ce bun poezia în vremuri de restrişte? Această întrebare din specia defetismului pune un diagnostic fără a da şi o soluţie. Ea sugerează că trăim într-o anumită ordine a firii, că există un timp al suferinţei ce coincide cu un timp al abţinerii de la a vorbi despre ea. Dar poezia nu vorbeşte – decât la poeţii foarte proşti – doar despre suferinţă. Ea oglindeşte şi scormoneşte, străpungând pielea, fibrele nervoase, vinişoarele, glandele subcutanate, pigmenţii, mucozităţile, membranele şi straturile spinoase, granuloase şi cornoase, atingând zgârciurile conştiinţei. Poezia e conştiinţă şi reflectare a conştiinţei, înspre şi dinspre adâncimile insondabile ale de nespusului. Ea ne vorbeşte chiar şi atunci când, fragilizaţi, nu putem articula nici măcar un sunet şi nu ni se agregă pe scoarţa creierului nicio imagine.
Astfel de lucruri, şi multe altele, mi-au venit în minte urmărind one man show-ul lui Ion Caramitru din Aula Magna a Universităţii de Vest din Timişoara, în seara de 8 martie 2018. Marele actor face parte din categoria rară a celor pentru care cuvântul este un instrument racordat la ideea de cultură şi cunoaştere intelectuală absolută. În acest sens, el este un „dogmatic”, un adept al adevărurilor culturale „relevate”. Fiecare gest, fiecare intonaţie – ca să nu mai vorbesc de selectarea textelor – e rezultatul unei explorări neobosite în zona spiritului. Nu ştii ce să admiri mai întâi: pe de o parte, „tăietura” (adeseori abruptă) a gândului, modulaţiile vocii, ce subîntind coarda melancolicului şi a depresiei, urcând în acutele indignării şi enunţului violent. Pe de alta, limbajul corporal sobru-minimalist, transformat, ca în secrete explozii ale fricii, în trepidaţii. Acestea se propagă, devastator, dinspre scenă înspre spectatorul împins, pe nepregătite, spre o călătorie iniţiatică. 
e mult prea binecunoscută cariera lui de actor de teatru şi film pentru a insista aici asupra ei. Ion Caramitru este ultimul mare maestru al recitării, după ce o seamă de colegi de generaţie (între care Ovidiu Iuliu Moldovan) au trecut la cele veşnice. Faptul că nu are rivali (şi, din păcate, nici emuli) nu la făcut să coboare vreun milimetru ştacheta exigenţei şi nici n-a diminuat plăcerea de a urca pe scenă propunând texte fundamentale ori fragmente necunoscute din mari poeţi şi prozatori ai României. Şi-a asumat acea singurătate a alegătorului de cursă lungă pentru care absenţa partenerilor de dialog nu reprezintă o frustrare, ci o sporită responsabilitate. Nu ştiu dacă Ion Caramitru l-a jucat vreodată pe Ariel, spiriduşul shakespearean. Cred că nu. Dar el şi-a asumat în lumea culturală de azi, cu infinită graţie, rolul de prelungire a baghetei magice a lui Prospero. Şi tot ca minunatul personaj alcătuit şi el „din plămada din care sunt făcute visele”, Ion Caramitru continuă tradiţia miracolelor înfăptuite pe scenă.
Nu e uşor, în ziua de azi, să ţii cu sufletul la gură o sală de tineri obişnuiţi să „mute canalul” după numai câteva minute ori secunde. Şi asta în condiţiile în care spectacolul n-a beneficiat de un sistem de luminare special, decorurile nu s-au schimbat deodată cu fiecare pas făcut de protagonsit. Nimic altceva decât un om îmbrăcat în haine simple, fără machiaj, fără ajutorul unui sufleor, fără regizor în spate şi fără… pauză. Doar fiinţa longilină a actorului adresându-se direct, fără vreo barieră între podium şi public, în limba inimitabilă a frumuseţii. Eminescu, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Emil Brumaru au fost partenerii invizibili ai celui care rostea, întrun decupaj tăiat cu lama subţire a inteligenţei şi inspiraţiei, un discurs despre fiinţă, timp, moarte, renaştere, bucurie, speranţă, uitare, sfinţenie, trecut, melancolie şi, da, disperare.
Îl priveam şi mă gândeam că persoana care, asemeni unui Hamlet nevizitat încă de îndoieli, neatins de cenuşiu-negrul păcatului, nebuniei şi morţii, levita în înălţimile ameţitoare ale marii arte e şi un om cu picioarele pe pământ. Conducător de instituţii, staroste al unei complicate bresle (cea a oamenilor de teatru), Ion Caramitru îmbină, ca puţini alţii, vocaţia artistică şi aceea managerială. Director al Teatrului Naţional din Bucureşti, din care a făcut o întreprindere în care se lucrează în ritmul infernal de câteva spectacole pe zi (după modele consacrate la New York şi, în Anglia, la Londra şi Stratford), adună în jurul lui oameni şi valori cu firescul cu care, de regulă, în România sunt distruse destine şi cariere. Cu o sintagmă barbiană, el se plasează mereu în „polul plus”, dincolo de meschinării, conjuraţii şi intrigi macabre.
astfel de lucruri trebuie spuse şi repetate. Am cunoscut doar o mână de oameni care să exceleze în vocaţiile lor academice ori artistice şi să fie, în acelaşi timp, admirabili ctitori şi organizatori de instituţii: de la regretatul Marian Papahagi la Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici şi Ion Caramitru se întinde un fir subţire de păianjen, ce uneşte întru artă şi bucuria de a construi. Nume rare, nume puţine. Cu atât mai mult trebuie să ne bucurăm de realiză rile lor – nu în ultimul rând şi pentru felul în care au ştiut să alcătuiască echipe capabile să transpună ambiţia şi viziunea în fapte palpabile.
În toamna lui 2017, la Iaşi, l-am văzut şi auzit pe Ion Caramitru recitând una dintre cele mai dificile poezii din literatura română, Oul dogmatic, de Ion Barbu. Îl priveam din lateral, oarecum de sub scenă. Era, ca şi la Timişoara, îmbrăcat în negru. Niciun fel de machiaj, niciun artificiu, niciun element de decor. Doar omul şi vocea. Doar vocea şi inspiraţia. Doar inspiraţia atât de năvalnică încât aproape îi împiedica pe spectatori să respire. Tranziţia de la textul anterior s-a produs cu un zvâcnet scurt, ca de săgeată scăpată dintr-un arc de chiparos, pregătită să se înfigă în prima nălucă întâlnită în cale. Tonalitatea aleasă a fost aceea a ofensivei seci, energice, suprasaturate de electricitate, vindicativă, încărcată de reproş şi sucombând instantaneu sub catifelarea perversă a propriei candori. Era o formă uimitoare de a sărbători sărbătoarea, de a consfinţi sfinţenia. Era o gâlceavă a două trupuri şi a două minţi aflate într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte: aducătoare de moarte şi dătătoare de viaţă. Preafizicul şi metafizicul, des-fiinţarea şi renaşterea mistică se înfruntau, se apropiau primejdios şi se depărtau şfichiuitor, pentru a se contopi şi a se sfărâma din nou, întrun delir aproape insuportabil, ce transforma celebrarea în imprecaţie şi apocalipsa în apoteoză.
În primul rând al sălii se aflau o parte dintre scriitorii importanţ i ai României. Îmi mutam privirile de la flacăra neagră ce făcea vrăji pe scenă spre impozantul Ioan Holban, criticul şi istoricul literar ieşean. Cu ochii scânteind de uimire şi încântare, semănând el însuşi, izbitor, cu un Ion Barbu matur, cu mustaţă uriaşă, bonom şi, totodată, cu o răceală de Lucifer surprins înainte de cădere, îl privea hipnotizat pe Ion Caramitru. Ca noi toţi, înţelesese instantaneu, ca într-o revelaţie, semnificaţia poemului. Ceea ce propunea artistul nu era doar o ilustrare, o „trăire”, o asumare a sensurilor mistice ale oului primordial, ci o exegeză. O exegeză de cel mai înalt şi tulburător nivel.
Astfel de întâlniri sunt rare. Iar cei capabili să le perceapă măreţia se împuţinează dramatic. Drept care depun această mărturie. O simplă mărturie. Nimic mai mult –, dar nici mai puţin de-atât.
