Interviu VICTOR IERONIM STOICHIȚĂ: Prostia, inamicul teribil al artei

Dialog realizat de Cristian PĂTRĂȘCONIU.

Care este cea mai veche amintire legată de artă pe care o aveți, Domnule Stoichiță?

Greu să vă spun care e cea mai veche. Dar am o amintire destul de puternică – și aceasta este foarte veche și pregnantă. E legată de un album de artă care circula prin casă. Era un album Van Gogh – si răsfoind acel album, mi-au căzut ochii pe unul dintre tablourile lui care reprezenta noaptea înstelată. Țin minte că i-am întrebat pe părinții mei ce e cu stelele acelea așa de mari care se rotesc. Nu mai știu ce explicații mi-au dat, dar mi-au rămas în minte foarte puternic acele stele.

Pentru ceea ce sunteți, în primul rînd profesional, există un moment de cotitură sau ați devenit un intim al artei, un profesionist al istoriei artelor în mai mare măsură în urma unor acumulări progresive?

Mai degrabă nu. Mai degrabă a fost un drum, în fine cu meandrele lui, dar un drum lung. În primul rînd a fost vorba de un interes pentru cultură în general, pentru fenomenul cultural, nu neapărat pentru artă, nu neapărat pentru arta vizuală. Opțiunea pentru acestea din urma s-a concretizat prin forța împrejurărilor, eu hotărându-mă la un moment dat să dau examenul de admitere la sectia de istoria și teoria artei a Institutului de Arte Plastice  (așa cum se chema la acea vreme) dintr-un interes mai mult cultural, sperînd că aceast lucru  îmi va putea deschide drumul în general către arte. Atunci am avut un contact mai direct cu vizualul, care m-a descumpănit puțin. Dar tot atunci mi-am rafinat instrumentarul interpretativ și ochiul.” În același timp, apetitul meu cultural a mers înainte; era un apetit pe care s-a grefat, da, un interes tot mai crescând pentru fenomenul plastic. Dar nu a existat o cotitură. A existat mai degrabă o grefă, ca să spunem așa.

Unde e acasă pentru dumneavoastră?

Pot să vă dau două răspunsuri, nu unul, la această întrebare. Acasă ar fi în cultură, în „Republica literelor”. Și, de altfel, cred că acesta este răspunsul cel mai potrivit. Și al doilea răspuns, dacă focalizăm: cred că în Europa. Poate că aceste două răspunsuri merg împreună. Europa – ca teritoriu cultural, ca formă mentală. Am avut invitații foarte serioase să trec Oceanul, pentru a ma stabili in  Statele Unite, dar am rezistat aici, în Europa, pentru că aceastà „casa”  mi se potrivește cel mai bine.

Dincolo de obligații punctuale, profesionale, de ce reveniți în România? Pentru ce? Pentru cine?

Nu mai am aici familia aproape deloc. Vin, desigur, din plăcere și din atașament cultural, lingvistic și, de obicei, profit de invitații – cum ar fi o conferință, cum ar fi comisia de selecție de la NEC din care fac parte, o comisie de triere a dosarelor. Combin, de fapt, aceste două dimensiuni: afective cu cele profesionale…

Pe cine sau ce anume caută sufletul dumneavoastră, ca să zic așa, cînd vine în România?

Aș putea să spun chiar așa: orice călătorie în România este, măcar puțin, o călătorie în căutarea timpului pierdut. Este, în mod evident, și o călătorie cu o amprentă puternic sentimentală. De cîte ori vin – și vă spuneam că vin nu atît cu obligații, cît cu angajamente și colaborări -, încerc să îmi rezerv cel puțin o după-amiază sau o dimineață să mă plimb prin București.

Și ce anume căutați aici? Plimbîndu-vă prin București, vreau să zic…

Pe de o parte, ca să văd și să revăd ce a rămas din vechiul București, din acel București pe care eu l-am cunoscut.

Îl mai recunoașteți?

Ei, da, cum să nu? Îl mai recunosc. Văd și multe schimbări, văd Bucureștiul nou, văd, din păcate, părți frumoase din Bucureștiul vechi care chiar se păstraseră și după 1989 și care acum cad în ruină. Și regret enorm acest fapt. Ambele părți – Bucureștiul vechi și Bucureștiul nou – le văd, ca sa zic asa,  cu un ochi străin. Cu un ochi care s-a obișnuit cu ceea ce numim exercițiul distanței. Și aceasta înseamnă că văd „altcumva” lucruri pe care mi se părea că le cunosc foarte bine. Chiar si in  cartierul în care m-am născut și în care am copilărit, mă plimb și le văd altfel.

În ce limbă visați?

Adevărul este că nu am fost și nu sunt (sau poate nu pot fi) atent la acest detaliu. Bănuiesc că în românește, dar trebuie să îmi pun în minte să conștientizez aceasta, căci nu mi-am pus problema la modul serios. Depinde, cred, și de context. Dacă visez un seminar, o conferință care îmi iese prost, depinde de țara în care mă aflu – pesemne că o visez în țara și în limba respectivă.

Cum vede ochiul dumneavoastră exersat întru estetică România, ceea ce este aici în țară?

Am anticipat cumva tematica aceasta – atunci când am spus că mă plimb prin București și privesc cu un ochi de străin. Trebuie să spun că revenirile mele, călătoriile mele în România se petresc, din păcate, cel mai des la București. Am făcut însă o călătorie prin țară, acum cîteva luni, la incitarea copiilor mei – copiii mei fiind născuți în străinătate și cunoscînd oarecum, dar nu foarte detaliat, Bucureștiul doreau să cunoască toată țara sau, mă rog, cât mai mult din ea. În general însă, cum spuneam, plimbările mele sunt prin București. Aceasta este, aș putea spune forțînd puțin, România pe care o revăd – cea care mi se livrează ochiului meu prin ceea ce, prin ceea ce a rămas, prin ceea ce a devenit Bucureștiul. Cum văd acest oraș cu ochi de estet? Ca sa fiu direct: Bucurestiul nu este u  oras „frumoas”. Impresia mea despre București e că e totusi un oraș fascinant tocmai prin amestecul pe care îl are. Știm locul comun – că este ”Micul Paris”. Dar la acesta eu aș mai adăuga încă o formulă – ”micul Istambul”. Pentru că aici se combină, de fapt, cele două. Există o parte orientală, aboslut fascinantă în arhitectură – chiar un anumit haos urbanistic. Urbanismul, vreau să spun, nu numai cel nou românesc, ci și cel vechi; e un urbanism puțin mai special, mai puțin posibil într-o Europă occidentală, dar care vine dintr-o formă mentală mai degrabă orientală. Așadar, ceea ce găsesc și mă fascinează și, de altfel, mă și regăsesc oarecum în ea, e această combinație de Orient și Occident.

Încurcă haosul de aici, dezordinea de aici sau pornirea spre dezordine de aici o privire înaltă, superioară, limpezită, rafinată?

Nu încurcă. Cum să vă spun?…Adevărul este că îmi place. (rîde). Îmi place, dar să nu țină prea mult. Altfel spus: poate că m-aș obișnui puțin mai greu cu o revenire totală. Mai ales că trăiesc în Elveția – o țară care este, prin definiție, extrem de ordonată și, bucurîndu-mă de toate beneficiile acestei ordini, poate că mi-ar fi mai greu. Dar, nu e mai puțin adevărat, am o anumită tandrețe și o privire foarte caldă asupra acestei dezordini – care, într-un fel, e și dezordinea originilor mele, de care nu mă dezic nicicum.

Dar dezordinea aceasta poate cumva să ajute privirea aceea înaltă despre care vorbim acum? Dacă da, cum anume poate să o facă?

Sigur că poate. Contribuie, în orice caz, așa cum contribuie orice experiență care iese din tiparele obișnuite. Unul dintre avantajele unei existențe sau ale unui destin care se petrece acum în mai multe țări este acela de a avea mai multe repere. Ceea ce funcționează foarte bine și ca termeni de comparație. Locuiesc la Fribourg, așa cum poate că știți, trăiesc în acea ordine elvețiană pe care am mai invocat-o; și, dacă vreți să fiu și mai sincer, poate că m-aș plictisi numai de ordine elvețiană. Și atunci, de fapt, cum să nu profit de acest mare avantaj de a sta între două lumi? În plus, soția mea este spaniolă; ceea ce înseamnă și încă o altă serie de repede estetice și încă o altă serie de termene de comparație. O bună parte din an o trăim în Spania – care este o țară cu un ritm al ei, foarte alert. Am multe contacte cu Franța, multe contacte cu Italia; așa cum multe contacte am și cu Statele Unite. Iar dumneavoastră spuneați de acea ”privire înaltă” – cred că ea se formează tocmai printr-o multiplicitate de puncte de vedere, care, după ce sunt asumat, concordă sau se combină.

Dar, dacă ridicăm tematica aceasta deasupra unei experiențe personale, cum apreciați că o năpastă, o neșansă, o dezordine, o anormalitate pot ajuta o privire rafinată?

Se poate face o asemenea conversie – să întorci un ghinion în ceva care aduce mai degrabă cu o binecuvîntare. Apoi, în general, tot ceea ce iese din tiparele obișnuite poate pune omul pe gînduri cum se spune. A propos de Elveția, să fie – asemenea momente sau contexte ieșite din comun – un fel de accelerator de sens. Și despre sine, pentru cel care e martor sau subiect al acelui moment ori context ieșit din comun, dar și cu privire la lume. Pentru un om, monotonia și ordinea totală nu sunt benefice; ele trebuie sparte, pentru ca lumea sensurilor să se lărgească. Benefice sunt experiențele multiple; chiar cele ieșite din comun.

Acum, în legătură cu privirea: cu ce privim, de fapt? Mai mult decît cu ochii. Cu ce priviți, cum priviți?

Ei, privesc cu tot corpul meu. Privesc cu toate fibrele corpului meu. Privesc și prin degete. Percepția este multiplă, are mai multe etaje, ca să zic așa. Desigur, ochiul este un instrument privilegiat. Mai ales cînd ești într-o țară străină sau într-o țară în care te confrunți cu lucruri pe care le uitaseși, percepția este o sumă; percepți cu tot ce ai la îndemână. Așa încît, se poate spune chiar și așa: privesc cu urechea, ascult cu ochiul și așa mai departe.

Merg mai departe: formele de antrenament pentru a privi arta plastică sunt ele diferite, în mod radical diferite decît acele forme de antrenament ale minții pentru a înțelege, să zicem, filozofia?

Da, diferă destul de mult. Cred că diferă. Lucrurile se învață. Propria mea experiență mi-a arătat că limbajul vizual este un limbaj care nu e accesibil de la prima abordare. La o primă abordare, avem, poate, plăcerea, interesul, o sclipire, o culoare, frumusețea care atrage – dar nu este, de obicei, îndejuns pentru a provoca înțelegerea. După aceea, trebuie să înveți – să citești ceea ce vezi, să vezi cu adevărat, să înțelegi ceea ce vezi în cele din urmă, pentru a converti bucuria primă, de percepție, într-o bucurie mai complexă, aceea pe care ți-o livrează înțelegerea. Mai întîi, așadar, ai un semnal și abia apoi  un efort, care înseamnă efort de învățare, de cautare de sensuri, ca să zic așa. Pentru a ajunge la sens, trebuie să intri în posesia instrumentelor necesare pentru descifrarea sensului; or, acestea se învață. Și, ca pentru orice proces de învățare, trebuie să pui în joc multă pasiune și, de asemenea, multă răbdare și insistență. Și mai trebuie să faci ceva: aș spune că trebuie să treci chiar dincolo de niște simple reguli. Ce vreau să spun e că, pentru a învăța cum se cuvinte despre instrumentele de înțelege a artei plastice, nu e suficientă doar gramatica. Este nevoie de ceva mai mult. Așa cum, schimbînd ceea ce este de schimbat, pentru a învăța o limbă nouă, nu e suficient dacă știi doar gramatica acelei limbi. Trebuie să ai o plăcere de a vorbi acea limbă, să ai o sensibilitate pentru acea limbă, o aplecare spre ea, cum se spune. Cu limbajul plastic, este, de fapt, cam același lucru.

Cu alte cuvinte: să vezi idei este altfel, altceva decît să vezi imagini?

Da, da. Formula este foarte frumosă: să vezi idei / să vezi imagini. Dar aș nuanța-o puțin: pînă la urmă, lucrurile se îmbină pe undeva. Și, ca să revin puțin la ceea ce spuneam la început în legătură cu interesul meu pentru fenomenul artistic și vizual. El se grefează pe un interes cultural în general: pentru fenomenul sensului, al semnificațiilor. Mie mi-e foarte greu acum să le mai despart. Chiar istoria de artă pe care eu o practic este o istorie a artei care, sigur, are în spate un bagaj de cunoștințe care este conectat la întreaga sferă culturală. Nu vorbesc în calitate de istoric al artei doar despre ceva anume, nișat, legat de arta plastică, arta vizuală, ci vorbesc în legătură cu tot ce înseamnă cultură. Așadar, nu le-aș despărți foarte clar – să vezi idei, să vezi imagini – pentru că, în realitate, ele nu sunt despărțite. Mai degrabă, stau foarte bine împreună și, mai mult, aș spune că se potențează reciproc.

Către ce vă duceți, din tot ce e cultură, cel mai mult? Care e, aaș zicînd, inima preocupărilor dumneavoastre culturale?

Este greu să indic așa ceva. Pentru că nu este vorba despre o alegere, despre o țintă sau despre un fenomen anume care să mă preocupe în mod aparte. Nu este, ca în afaceri, un ”target”. Este vorba despre un ”ghem”, despre un context mult mai bogat. Dacă reușesc să fac ceva nou în istoria artei, și am impresia că acest fapt pe carec îl enunț imediat poate fi considerat un avantaj, nu e neapărat printr-o specializare cît mai îngustă, ci mai ales printr-o contextualizare.

În privința educației estetice a ochiului, care sunt, pentru dumneavoastră, marile momente, marile opriri? Marile cotituri, ca să le zic așa…

Întîi, e copilăria. E mediul în care am crescut și care și-a lansat o amprentă asupra mea. Am povestit în ”Despărțirea de București” despre aceasta.  Și, după aceea, ar mai fi cel puțin încă două momente importante. Unul, fără discuție, momentul cînd am ajuns în Italia, la Roma. Toate drumurile duc la Roma, cum spune vorba aceea celebră, dar mai ales unul, foarte important, pentru mine. La 19 ani, cînd am ajuns acolo, am avut, practic, șansa de a plonja într-o lume care, din unghiul de vedere al vizualului, era absolut zăpăcitoare. Eu veneam dintr-o lume, cum era cea a Bucureștiului, care nu avea foarte multe culori – era o lume a unui gri, griș-șobolan, cum s-a mai spus – și, dintr-o dată eram în mijlocul unei explozii de culori, într-un spectacol al culorii. Era, pe de o parte, Roma finalului anilor 1960 – cu publicitatea care lăsa tot mai multe urme vizibile pe străzi, cu oamenii care se îmbrăcau tot mai divers și mai impresionant –și, în același timp, era Roma ca un oraș prin esență baroc, un oraș care trăiește prin fațade, prin explozie vizuală, un oraș care te bombardează. Acea întîlnire cu Roma de atunci a avut rolul unui impact cu adevărat impresionant pentru mine; a fost ceva fizic aproape.

Acesta ar fi un moment de cotitură…

Așa este. Și, în timp ce vorbesc, îmi dau seama că poate am trecut prea repede direct la Roma. Înainte de aceasta a mai fost ceva foarte important pentru mine: anume, anul pe care l-am petrecut la Institutul de Arte Plastice. Ca student în anul întîi. Atunci, nemilocit, am intrat pentru prima dată în contact cu această lume artistică. Cu colegii de la secțiile de pictură, grafică, sculptură, cu profesorii de acolo. Discuțiile cu ei, plimbările prin ateliere, prin expoziții – au fost foarte impoartant. Pentru că atunci eu, venind, cum am spus, dintr-un mediu cultural, interesat de cultură, am cuplat cu colegii generației mele. Atunci ne-am întîlnit, cum se spune. Apoi a urmat Roma…

Tot în legătură cu profilul dvs de istoria al artei, este ceva sau cineva care are funcția de ”The Big Boss” pentru ceea ce ați devenit? Ceva sau cineva suprem, așa zicînd?

Nu știu dacă e chiar așa. Dar am avut, pot spune, trei maeștrii care m-au influențat și care au avut un rol determinant în devenirea mea profesională. Primul a fost profesorul meu de la Roma, Cesare Brandi. Era unul dintre profesorii de istoria a artei de acolo – departamentul era foarte mare, el era unul dintre ei – de la care am învățat extrem de mult, Cesare Brandi fiind o sensibilitate extrem de acută mai ales în ceea ce privește forma. Venea și dintr-o școală formalistă italiană, dintr-o mare tradiție, iar de la el am învățat, într-adevăr, faptul că o operă de artă dezvoltă un anumit limbaj artistic și o anumită sensibilitate față de această imersie într-o lume, care e lumea imaginii. Ce înseamnă o linie, ce înseamnă o culoare, ce înseamnă o diagonală, cum se construiește spațiul. Am învățat extrem de mult de la el și îi sunt foarte recunoscător pentru aceasta. Înainte de a pleca definitiv din tara, de altfel, i-am și tradus în românește una dintre cărți.

Hans Belting a fost, tot din punctul de vedere strict al meseriei, o a doua personalitate care m-a marcat mult. Era profesor la Munchen și la el am ajuns ca bursier Humboldt, în momentul cînd am decis să plec definitiv. Atunci era cu totul altul nivelul și al interesului meu pentru artele plastice. În sensul acesta: nici eu nu mai știam dacă a călători pe o linie sau în lumea unori culori poate umple destinul unei vieți. Am ajuns la Munchen cu anumite dubii legate de această profesie, aveam însă bursă pentru istoria artei. L-am ales pe Hans Belting, pentru că m-am uitat puțin pe ce se facea atunci în Germania; i-am scris, m-a acceptat și a fost foarte interesantă acea ședere. El însuși era un istoric atipic al artei, pentru că în momentul respectiv își punea foarte acut probleme legate de această disciplină. Am intrat și eu în acest vîrtjez, care era mai ales și un dialog cu privire la ce se întîmplă cu istoria artei, care este rostul acesteia și a fost foarte profitabil pentru mine. Am pus arta într-un alt context după aceste serii de întîlniri și a fost, din nou, o curbă majoră de învățare pentru mine.

Și mai este o personalitate care m-a marcat foarte puternic, o a treia. Louis Marin, de la Paris. Profesor și el, director de studii la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales.  De la el am învățat, cît de temeinic am fost eu în stare să o fac, cum este cu descifrarea de sensuri. Marin  venea din școala semiologică franceză și, pentru el, imaginea era mai ales formată din diverse îmbinări de semne. Acest raport între semnele vizuale și imaginea vizuală, descifrarea acestor semne, interpretarea lor – toate acestea erau absolut fascinante la acest om pe care am avut un mare privilegiul să îl întîlnesc la timp. Nu i-am fost elev în mod direct, l-am frecventat de cîteva ori, mai ales la seminariile pe care le ținea și, mai apoi, cînd mi-am susținut teza, am ținut foarte multă să îl am în comisia mea de doctorat.

Se spune  că, pentru a savura arta – acesta este verbul ales de dumneavoastră,  ”a savura” – e nevoie de plăcere și de înțelegere. Plăcere & înțelegere, deci. Sunt necesare ambele?

Da, fără discuție. Plăcerea este foarte importantă, dar numai ea singură nu urcă obiectul de arta care provoacă plăcere la nivelul înțelegerii. Pe de altă parte, nu cred că a înțelege o operă de artă se poate produce în afara unei anume plăceri sau măcar a unui interes atent, intens pentru acea operă de artă. Nu sunt sigur că acestea două paliere pot fi  cu adevărat despărțite; poate, cum mai spuneam, doar într-un sens analitic. Dacă nu te atrage un obiect, un fenomen sau o persoană, fără această parte de plăcere, nici înțelegerea nu are vreun sens.

Dar înțelegi sau cunoști cum se cuvine despre artă doar din cărți?

Nu. Asta nu. Numai din cărți, numai conceptual, afli, de fapt, mult prea puțin. Poți afla, desigur, despre anumite curente, anumite fenomene ale istoriei, deci ale istoriei artelor, dar e o cunoaștere mult prea redusa în raport cu ceea ce este în fond arta. Contactul direct este, aici, esențial. Să te oprești în fața unei opere, să stai, să te gîndești, să te uiți, să încerci să înțelegi ceea ce vezi; eventual, și aceasta este ceva foarte pozitiv, să discuți cu cineva, să ai pe cineva alături și să incepi  un dialog.

A înțelege arta este și o problemă de timp?

Da. Aici e, cum se spune, un fel de a pune un punct pe I. Ai nevoie, realmente ai nevoie de timp pentru a înțelege arta. De unde poate părea că este și o problemă de lux; cu alte cuvinte, trebuie să ai luxul timpului necesar pentru a înțelege arta, ce e arta. Și mai nunanțat: trebuie să ai acel timp de calitate pentru a privi arta, pentru că acesta nu e chiar un timp simplu. E o fericire să ai acest timp, iar eu mă consider un om fericit din a fi putut să îmi fac o profesie din a petrece un asemenea timp de calitate, lucrînd, cum să zic, în interiorul lui. Pentru mine, acesta este și timp uman, și timp profesional; doi în unu, cum se zice, și timp pentru muncă și, în același… timp, timp pentru plăcere.

Dar graba ajută pentru a înțelege arta?

Graba strică treaba. Formula se aplică foarte bine și în cazul artelor plastice. Nu, nu ajută deloc.

Invoc aceasta pentru că am citit undeva ceea ce ați invocat cu privire la pelerinajul în ritm de sprint pe la marile muzee la care ați fost martor. Oameni care par că trec ca nișt rachete de la un tablou la altul…

Nu prea e indicat.

Și încă sunteți foarte politicos spunînd în acest fel…Revind la ceea ce vorbeam la început: v-ați despărțit de București. Cît anume, cum?

De fapt, nu. E greu să te desparți de locul în care te-ai născut. Titlul cărții mele, la care faceți și aluzie, e unul metaforic. Despărțirea este imposibilă.

Spiritul timpului de astăzi ajută arta?

Grea problemă…Foarte grea. Aș vrea să pot să vă dau un răspuns tranșant. Dar mă tem că așa ceva nu e posibil. Primul impuls și, totodată, primul răspuns care îmi vine în minte este ”nu”. În același timp, avansînd în vîrstă, mă gîndesc că nu e bine să devii prea cîrcotaș. Poate că e și firea mea optimistă de vină, dar simt că, pe undeva, pentru orice generație și pentru orice epocă istorică, lucrurile se cern, se aleg în cele din urmă.

Ce e, din unghiul dvs de vedere, artă și ce nu este artă? De fapt, întrebarea ascunsă e aceasta: ce anume condiții trebuie să îndeplinească o creație sau un produs pentru a fi omologat drept artă?

Pentru a fi așa ceva, adică artă, obiectul / produsl trebuie să fie rezultatul unei investiții creatoare a unei persoane, a unei personalități care pune / depune ceva din energia, din sufletul lui, din inteligența lui în acel obiect.  Ca să despărțim arta de non-artă sau de pseudo-artă – ceea ce e un lucru destul de greu de făcut, nu de puține ori -, e nevoie, cred, de ce spuneam mai înainte: de pasiune, de timp, de înțelegere. Într-un fel, un ochi exersat ajunge să poată face asta. Fenomenul artistic e unul de investiție foarte serioasă și acel ochi exersat știe cînd are de-a face cu așa ceva. Ce lasă deoparte în urma evaluării e non-artă sau para-artă.

Noi vorbim de mai multe ori în acest dialog despre un ”ochi exersat”. Dar ce e acesta, ce are el în plus față de un ochi obișnuit? Se naște sau se face?

Nu. Nu se naște. Se face, se…exersează. Se face în timp, chiar dacă, în modul nostru de a privi, avem și o anume moștenire genetică. Sunt ca un fel de presetări, să le zicem așa. Condițiile sunt acolo și, ca în orice educație, ele trebuie să fie activate, atinse.

E loc de democrație în artă? Dacă e, cum anume?

Nici aici nu e simplu de răspuns. În principiu ar fi loc de democrație. Ca în orice activitate umană, există – și din unghiul de vedere al creatorului – vîrfuri; la fel, din punctul de vedere al mediilor care permit creația, există vîrfuri. În același, dintre vîrfuri sau cu concursul acestor vîrfuri se aleg sau se nasc fenomene care nu sunt neapărat pentru mase. Roma îmi da, încă o dată, o bună ocazie să își ilustrez argumentul: el e sau era un oraș al Papilor, un oraș destul de elitist, un oraș al barocului; dar, prin evoluție istorică, prin suprapuneri, el este acum un oraș vital, al tuturor.

Da…Eu mă refer și la altceva: cînd invoc ”duhul timpului”, ”spiritul timpului” am în vedere și o pornire – teribilă – către relativizare. E un fel de voluptate a relativizării care denotă și ipocrizie, și ignoranță și prostie uneori de-a dreptul. În fond, nu poți să pun în aceeași narațiune comparativă un Picasso cu nu știu ce pictor închipuit din Drumul Taberei…

Nu. Asta e mai greu. Nu poți face, dacă ai bun-simț, asemenea comparații.

Dar arta nu e, de fapt, despre meritocrație în fond?

A fi creator nu e obligatoriu și nici a priori…

În oglindă cu tematică anterioră: cînd e și dacă e, de fapt, vreodată de acceptat vreo formă de dictatură în artă?

În sens propriu, niciodată. Și, de fapt, în nici un fel – nici un soi de dictatură! Nici o dictatură a gustului sau a unor personalități dominante, chiar dacă ar exista asemenea tendințe și un atare joc de putere și de forțe. Așa ceva e de neacceptat.

Dar de ideologie este loc în arte?

Și aici e o discuție lungă. Uneori, arta e un produs ideologic, e legată de o anumită ideologie – și folosesc termenul nu în primul rînd în sens politic. Un artist poate să se plieze pe un context ideologic, poate intra în conflict cu el, poate intra în dialog cu mediul ideologic. Dar, pentru că arta ține foarte mult și de personalitate și de individualitate, raportarea la ideologie, în arte, se face în bună măsură și ținînd cont de acest filtru. O personalitate bine conturată, puternică răspunde unei presiuni ideologice; cu atît mai mult, o face sau trebuie să o facă atunci cînd presiunea ideologică este absurdă, totalitară. Aici, când e vorba de ideologie, artistul adevărat reacționează ca un artist adevărat. Nu face jocul! Un artist autentic stie sa-si revendice intotdeuna libertatea.

A propos, care sunt, din unghiul dvs de vedere, cei mai mari inamici ai artei?

(rîde) Îmi vine un răspuns direct: prostia! Prostia e un inamic teribil pentru artă. E un inamic redutabil. De altfel, prostia nu e doar inamicul artei…

Și, ultima întrebare: e importantă, din punctul dvs de vedere, dotarea etică a celui care lucrează cu estetica? Sau, și mai limpede spus: un om bun are mai multe șanse să savureze și să înțelează arta decît un om rău?

Greu de tranșat în acești termeni. Eticul și esteticul sunt, adesea, domenii foarte separate. În mod ideal, sigur, ar trebui să dialogheze. Dar, în realitate, nu e chiar așa. Există mari creatori care, din punct de vedere etic, nu au fost deloc exemplari. Sau invers: oameni buni, în sens etic, dar care nu au putut să răzbată. E aici un soi de conflict al forțelor și al puterilor. Esteticul are propriile lui reguli și o forță în sine.

notă: acest interviu a fost publicat, în premieră, în numărul din luna martie 2018 al revistei Orizont.