Odată ce-ai înţeles că totul a fost rânduit în așa fel încât să facă din tine ceva vrednic de râs, ce-ţi mai rămâne de făcut? Mai nimic. Sau poate reușesti să întâmpini totul cu un contra-râs. Cel mai bun lucru pe care-l ai de făcut când universul își râde astfel de tine este să-ncepi să râzi la rândul tău. Cu câteva clipe înaintea morţii, râzi de tot: de tine însuţi, de mizanscena cosmică și de deus ludens care te-a distribuit în farsa existenţei.
Acum mai mult ca oricând este filozofia o reprezentaţie. Râsul îndreptat de filozofi împotriva existenţei în chiar clipa despărţirii de ea e pesemne cea mai importantă ispravă a lor – suprema mascaradă filozofică. Şi ce altceva este un atare râs dacă nu cel mai bun mod cu putinţă de a-ţi exprima ultima intuiţie filozofică – respectiv ideea că ai fost făcut în batjocură, iar viaţa ta e o glumă cosmică? Existenţa ta s-a desfășurat tot timpul pe o scenă, deși tu ai descoperit-o abia acum. S-a râs cumplit de tine, ai fost luat peste picior și ridiculizat, iar tu habar n-aveai. Şiretlicul e însă să nu te arăţi surprins și să pretinzi că ai jucat tot timpul. Asta ar însemna de fapt să-l păcălești pe păcălici. Existenţă ironică în cel mai pur sens al cuvântului. Numai așa mai poţi păstra o brumă de demnitate în această comedie a existenţei în care, fără a fi întrebat, ai fost distribuit să joci.
Ăsta e însă începutul unei alte povești, pe care sper s-o depăn în altă parte.
Costică Brădățan, A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filozofilor
Humanitas, 2018
Traducere de Vlad Russo
