A MURI RÂZÂND
Filozofia poate fi reprezentaţie, așadar. o reprezentaţie pe viu, în carne și oase, uneori sângeroasă. Ea poate începe ca o idee, dar fără viaţa unui filozof care să-i dea trup ar sfârși în vorbărie goală. Căci biografia filozofului e spaţiul de joc al filozofiei, așa cum trupul lui e vehiculul prin care prinde chip. Oricât de bine ar scrie filozoful, filozofarea, în esenţa ei, nu poate fi închisă într-un text. Căci filozofia este o formă de scriere pe propriul trup, prin care filozoful însuși devine un text viu, o carte mereu în curs de scriere. Reprezentaţia unui asemenea act de modelare a sinelui îl definește pe filozof, constituie pecetea discretă, dar unică pe care el o lasă în lume. Iar aici își face apariţia lucrarea morţii: în proiectul de automodelare al filozofului, moartea nu e doar o parte a biografiei, ci poate sfârși prin a deveni la fel de importantă ca viaţa însăși. Simone Weil, care știa despre toate astea mai mult decât majoritatea oamenilor, era mai puţin îngrijorată că nu-și va găsi „sensul vieţii“, cât că i-ar putea scăpa sensul morţii sale: „M-am temut întotdeauna să-mi ratez nu viaţa, ci moartea“ (Weil 1965: 178).
*
Nu există nici un semn de frivolitate în mărturisirea Simonei Weil. Cu toate astea, mulţi filozofi își abordează viaţa cu gravitate ultimă doar pentru a-și întâmpina moartea cu un hohot de râs. În The Book of the Dead Philosophers, Simon Critchley examinează vieţile și morţile filozofilor ca și cum ar fi vorba de niște personaje de comedie. Câteva figuri din compendiul său mor literalmente râzând, în timp ce altele mor stârnindu-ne râsul. Istoria lui Critchley este o storia buffa a filozofiei, unde nimic nu e de luat prea în serios, iar un sfârșit tragic nu e niciodată departe de o vorbă de duh. Așa cum s-a văzut și în cartea de faţă, nici măcar filozofii-martiri nu se pot abţine să nu moară râzând. Socrate a lansat acide ironii, batjocorind și râzând până în clipa morţii; aparent abia ea l-a oprit. Dar a făcut-o cu-adevărat? Cu doar câteva clipe înaintea morţii, încercând să-și îmbărbăteze călăul în drum spre eșafod, Thomas Morus a făcut, cum s-a spus, „cea mai faimoasă glumă macabră din istorie“ – i-a cerut politicos funcţionarului însărcinat cu execuţia: „Te rog, domnule locotenent, te rog du-mă nevătămat sus, în jos mă grijesc singur“ (apud Smith 1997: 180). Nec plus ultra!
Costică Brădățan, A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filozofilor
Humanitas, 2018
Traducere de Vlad Russo
