Circ, mare circ gazetăresc (cum altfel), la apariția întâiului premier de sex feminin al României; în calitate de bărbat, biologic dar și etimologic, adică purtător de barbă, pe deasupra și crescut de femei (a nu se înțelege efeminat) – străbunică, bunică, mamă, mătușă – mărturisesc că nu am fost niciodată adeptul înjosirii femeilor prin jigniri, de cele mai diverse feluri, indiferent că sunt măturătoare de stradă, spălătorese, prostituate sau prim-ministru al unei țări. Din păcate cei care o fac, prezintă o anumită brutalitate, licențiozitate, nu doar în virtutea (de fapt lipsă de… virtute sau poate chiar vârtute) libertății de exprimare gazetărești și nu numai, ci și a unei masculinități hormonale, astfel încât, în anumite situații, am ajuns să mă întreb ce e mai rău decât o femeie proastă? găsind însă și răspunsul, deloc măgulitor, un bărbat prost!
În esență nu e nimic nou în o anume licențiozitate manifestată față de un politician dar când acesta e femeie, lucrurile se schimbă. Spre a nu fi suspectat pro domo feminae, deși mi-ar fi indiferent, declar că am doar antipatii politice. Tributar însă educației de care pomeneam la început și nu doar ei, adică femeilor amintite, mai mult decât francezii care încă de odinioară ne îndeamnă cu eleganță n’ insultez jamais une femme qui tombe, adică nici dacă o decapităm spre pildă, optez pentru formula „să nu insultăm niciodată o femeie”, indiferent că e în ascensiune sau în cădere. În fond, de ce nu e bună licența? Tocmai pentru că foarte ușor devine licențioasă.
Termenul latin licentia trimite direct la libertate nestânjenită, bun plac, mergând chiar până la dezmăț, desfrânare, nesimțire, de unde și indivizii licențioși.
Conștienți și de faptul că, inevitabil, scrisul deformează, romanii au avut înțelepciunea, prin Cicero spre pildă, să recunoască faptul că există o licentia poetica (libertate permisă poeților) și că, atunci când așterni în scris, o poți face (și) cu supremă nerușinare căci epistula non errubescit (scrisoarea nu roșește); asta probabil și din propria experiență a Tusculanului, dacă avem în vedere sutele de epistole rămase în tezaurul literaturii universale; de amintit că un mare cunoscător al corespondenței ciceroniene își exprima admirația pentru scriitura dar nu și pentru veridicitatea lor; mai mult, Plinius Iunior, într-o epistolă, proclamă că Poeților le este îngăduit chiar să și mintă. Amintitele aserțiuni pot fi extinse în general asupra scrisului care nu face decât să „capteze” o presupusă realitate; nu întâmplător la egipteni zeul scrisului era personificat în maimuță, de unde și celebra „metaforă a maimuței”.
Revenind la cele dintru început, să remarcăm primul reproș care i s-a făcut doamnei desemnate, în legătura cu coafura dumneaei; la o asemenea observație, mai ales din partea unui bărbat, nu poți răspunde altceva decât că nu putem fi toți chilugi. Deloc întâmplător s-a accentuat faptul că doamna provine din învățământ unde fusese profesoară de tehnologie, gospodărie cum se numea odinioară materia incriminată și disprețuită. Observația se înscrie în deja cutumiarul dispreț față de școala și medicina românească, cu care încearcă de peste două decenii să ne intoxice presa liberă și democratică a Țării.
Faptul că această concetățeană a noastră a ajuns sus prin voia ei sau nu, printr-o îmbinare a eului cu voia partidului, mi se pare ceva firesc, în măsura în care tehnicieni și ingineri mecanici (de pompe, agricoli, unii) au ajuns clonțoși (de)formatori de opinie, mici secretari UTC (comunali, orășenești, etc.) sunt azi jurnaliști de investigație (dar nu al propriului trecut), odrasle iubite ale foștilor comuniști (e drept, trecuți în eternitate, deci neinvestigabili) „ne vorbesc democrație” (inter)națională, ca să cităm Poetul, pentru ca alții și alții cu te miri-ce „competențe” să fie guru ai culturii naționale, stârnind iubirea necondiționată căci, cine nu-i adulează e prost, cel puțin.
De fapt, în cazul de la care am pornit, deloc din motive politice, două sunt elementele care o împovărează pe amintita doamnă: unul e sexul feminin; al doilea e apartenența la un partid neagreat de unii producători de zgomote și lumini de celular în spațiile publice. Întregul circ mi-a amintit de o altă întâmplare tot cu participare feminină, de acum câțiva ani, recentă deci.
Dat fiind că din antichitate lucrurile stau cum am văzut că ne arată pildele și etimologia, de vreme ce defineam odinioară politica drept Arta de a minți sfruntat dar credibil, sincer nu am înțeles excitarea hormonală (de mentală nu poate fi vorba) a unora aflați în prezente atunci sau recent pierdute funcții, la apariția unei cărți despre fostul președinte al Țării, cel cu nume de împărat roman și, cert, și cu unele din metehnele lor, cu referiri de boudoir sau program de chambre. Marile reproșuri și jigniri nu au vizat neapărat dezvăluirile despre Șef (fost), cât mai ales sexul autorului, în fapt autoare.
Cartea însă nu numai că s-a lansat și s-a vândut binișor dar se înscrie într-o clasică serie de opere pornind, desigur, din antichitate și cuprinzând ceea ce-i place mai mult cititorului, ca să-l parafrazez pe Odobescu, adică aspecte (și) picante care dovedesc încă o dată că marele Cârmaci era și el un cetățean al Patriei; în asemenea scrieri adevărul, mai ales că nu prea există, în scris în primul rând, n-ar avea nici o relevanță, ba, mai mult, poate fi plictisitor, sau, terențian judecând, „stârnește ură”; așa că sunt de preferat „poveștile adevărate”.
Există, de când scrisul, un apetit irezistibil al cetățenilor, probabil și al celor fără cetățenie, față de grafierea, până la pornografiere a vieții conducătorilor, buni sau răi (totul e relativ). Licențiozitatea jurnalistică nu e neapărat ceva nou, doar că nu prea dovedește inteligență sau talent, cât mai mult incultură și mârlănie din poziția celui care crede că, tocmai asemenea celor pe care îi combate, „poate”. Să vedem ce spun unele „surse” de ieri, de azi.
Despre Aristotel, ilustru simbol al filosofiei, se arată, în scris, că-și dezamăgise ilustrul discipol, pe Alexandru cel Mare, când fusese surprins nud, călărit de o tânără căreia îi putea fi bunic.
Despre împăratul roman Heliogabalus întâlnim în anonima (oare de ce?) scriere Istoria augustă interesanta informație după care, profund iubitor de sex, acesta făcea dragoste pe toate orificiile cu care zeii i-au dotat corpul; informația, prin amănunte, pare să transmită nu doar intenție defăimătoare ci și un dram pronunțat de invidie din partea scriitorului, căci prea multe „știute” înseamnă și observație atentă.
Pe aceeași linie a observării, hormonale până la libidinoșenie, se situează istoricul Procopius (din Cezareea); neîndrăznind să apară pe piață cu însemnările sale (intitulate, ca atare, Istoria secretă, dar nu din motive de servicii), perfidul bizantin se arată obsedat de viitoarea sfântă, împărăteasa Teodora; dar nu pentru calitățile ei de conducătoare (pare-se superioare celor ale soțului Iustinian pe care ea l-a salvat cu diplomație și necruțare din mâinile complotiștilor din … piață), ci pentru cele sexuale; cu o plăcere de nestăpânit, asemenea anonimului, ne informează că și Teodora își utiliza toate orificiile naturale spre împlinire sexuală, cu mențiunea că regreta faptul de a nu avea mai multe.
Numele împărătesei romane Messalina a devenit istoric – cred (și) eu – nu neapărat din cauza licențelor sexuale, cât a interesului cu care au fost descrise de … istorici. Faptul că la o vârstă posibil nevinovată a fost ucisă de un oficial militar, la ordinul soțului (cam impotentul și bizarul împărat Claudius), rămâne, în planul politicii, mai curând expresia tristei experiențe a femeilor frumoase, inteligente, dar care nu știu unde să se oprească într-o societate totuși phalusocrată. La fel, Sabina Poppaea, a doua soție a lui Nero, plină de calități „permise” doar bărbaților, prezentată deci ca ultima târfă imperială, mai ales de către… bărbați (precum de asemenea libidinosul Seneca, de exemplu) cam hulpavi, probabil. Laude lui Claudio Monteverdi care o (re)abilitează într-o splendidă operă, Incoronazione di Poppea, pedepsindu-l pe filosoful intrigant și cam dubios.
Avem date pe aceeași linie, despre Lucrezia Borgia, sau Ecaterina II a Rusiei, femei deosebite mai ales prin protejarea artelor, dar și prin inteligența conducătoare, dovedind puteri… bărbătești. Marea țarină ar fi în mod cert asociată azi președintelui rus Putin, spre a mai pune un pietroi demolator la portretu-i de femeie focoasă.
Despre Livia, augusta lui Octavianus, numai de bine și pentru că s-a dovedit atât de puternică și de inteligentă încât – exceptând mărunta bârfă din Roma – nu s-a găsit nici un curajos s-o defăimeze credibil și fățiș; nu neapărat pentru că soțul ei a inventat cenzura.
În context, să ne amintim de ceea ce i s-a întâmplat unei distinse doamne (și ca apariție și ca discurs), dintr-un partid agreat de data aceasta (de unul din cinci alegători români însă), în momentul în care un sondaj preelectoral a relevat că două treimi dintre cetățenii cu drept de vot ar alege-o președinte al Țării: ai ei au scos-o de fostă turnătoare.
Dar, pentru a încheia totuși „bărbătește” enumerarea, să menționăm că, dacă ar fi să luăm în serios presa transoceanică (o parte a ei), marea problemă a umanității ar trebui să fie rezolvarea dilemei dacă Donald (Președintele, desigur) a avut sau nu o aventură porno??? Lăsând la o parte faptul că ar fi mai interesant de descifrat o posibilă aventură a rățoiului Donald, mă întreb de ce nu ar putea sta lucrurile și invers, adică profesionista să fi fost stipendiată ca să sugereze ceva și nu să tacă despre ce nu a avut loc? Meseria îi permite orice. Cred că epitetul cu care a etichetat Președintele anumite „știri”, se justifică. Dacă după asemenea criterii s-ar fi condus Imperiul Roman, Europa nu ar exista azi.
Ar mai fi de spus, scris adică și faptul că, în cazul mijloacelor media, scrise sau audio vizuale, a lucrătorilor componenți, (glorie excepțiilor existente) indiferent că le zicem jurnaliști, ziariști, licențioși (licențiați chiar, dar ce folos) lipsa de credibilitate nu provine neapărat din impulsurile jignitoare, duse până la licențiozitate, din goana după senzaționalul găunos, cât din aceea că invers proporțional cu acestea, abordându-se o morgă de autoritate morală, se minte ordinar, cu probe de incultură frizând prostia (probabil și ca să ne veselim și să nu fim prea afectați emoțional).
Exemplele de până aici ar fi totuși destul de convingătoare, autorii așijderi, dacă am avea dovezi că incriminații și-au coborât gândirea, conducând prin sex; dar lucrurile n-au stat așa. Pe de altă parte, când un prinț moștenitor renunță la succesiune, având hormoni pe creier, sau un monarh cu probleme priapice părăsește tronul, găsindu-și partenera potrivită, sau un președinte (aproape mondial) schimbă destinația biroului oficial din oval în oral după cum am mai arătat, lucrurile se schimbă; putem, e bine chiar să intrăm la dubii despre respectiva conducere. Avem și dovezi că în unele cazuri s-au luat măsuri.
Revenind însă de unde am pornit, nu la doamna desemnată, ci la autoarea demisionară odinioară, trebuie spus că oricum câteva picanterii sau amănunte în plus nu mai schimbă nimic. Dar ceea ce m-a intrigat și atunci a fost ipostaza obligatorie de canis fidelis a doamnei (a nu se înțelege, Doamne ferește! cățea), deși stătea bine în relația cu styliștii. S-a pus problema fidelității autoarei față de fostul șef, ceea ce a fost încă o probă de prostie; în politică există doar interese, ceea ce înseamnă că și puținii fideli rămași (?) își deplângeau în fapt caftanele avute (de) la palat. Prin urmare, autoarea nefiind nici Sfânta Tereza, nici maica Tereza din Calcuta, nici vreo altă Teri prestatoare a vreunui fantasmagoric jurământ de castitate… politică, nu văd de ce ar fi trebuit să dea seamă și, mai ales, cui?
În politică nu există prieteni, spunea Maiorescu, în timp ce, de la deja amintitul Seneca, politician pierit precum pasărea și Cicero, pe limba lui, să nu uităm că (deși verbul licere nu are forme de plural) omnia licent (TOATE SUNT PERMISE); și nu doar unora, cum le-ar place în momentele de glorie și rating, ci, până la urmă OMNIBUS, adică TUTUROR.
Parcă un final augustinian ar fi de dorit, deși e evident că ar duce la năruirea tuturor emoțiilor: „totuși… puneți veghe gurii”. Sau, poate și mai convingător ar fi un final franciscan-papal: „Cine sunt eu ca să judec?”
Până la urmă felul în care ne exprimăm atitudinile, elegant sau prin circ mediatic, ține de ceva intrinsec, căci, auzeam în copilărie că „domn trebuie să te naști; asta nu se poate învăța”; precum gazetăria, adaug acum
