Când a plecat, părea supărat. Aş fi vrut să‑l
opresc, să‑i explic că îmi doresc sprijinul lui
afectiv, nu ca să am o apărare mai bună, ci
doar aşa, de la om la om. Mai ales, îmi dădeam
seama că‑l stingheresc. Nu mă înţelegea şi îmi
purta oarecum pică. Aş fi vrut să‑i spun că
sunt un om ca toţi oamenii, da, chiar ca toţi
oamenii. Dar asta, de fapt, n‑ar fi rezolvat
mare lucru, aşa încât, de lene, am renunţat.
Puţin mai târziu, am fost dus din nou în
faţa judecătorului de instrucţie. Era ora două
după‑amiaza şi, de data asta, biroul îi era
scăldat de o lumină abia cernută prin perdeaua
de voal. Era foarte cald. Mi‑a spus să mă aşez
şi, plin de politeţe, m‑a înştiinţat că avocatul
meu, „din motive neprevăzute“, nu putuse veni.
Aveam însă dreptul să nu‑i răspund la întrebări
şi să aştept până când va fi disponibil. I‑am
spus că pot răspunde şi fără el. A apăsat cu
degetul un buton de pe masă. A apărut un
tânăr grefier, care s‑a instalat aproape în spatele
meu.
Ne‑am făcut amândoi comozi în fotolii. A
început interogatoriul. Întâi mi‑a spus că lumea
mă descrie ca fiind tăcut şi retras din fire şi
a vrut să ştie ce cred despre asta. I‑am răspuns
: „Păi, n‑am niciodată mare lucru de spus.
Aşa că tac“. A zâmbit ca şi prima oară, a
recunoscut că e un motiv serios şi a adăugat :
„De altfel, nici nu contează“. A tăcut, m‑a privit
şi s‑a îndreptat brusc de spate, spunându‑mi
dintr‑un foc : „Mă interesează doar persoana
dumitale“. N‑am prea priceput ce vrea să zică
şi n‑am răspuns. „Există câteva aspecte în gestul
dumitale“, a adăugat el, „pe care nu le
înţeleg. Sunt sigur că mă vei ajuta să le dau
de cap.“ I‑am spus că totul e foarte simplu.
M‑a zorit să‑i povestesc din nou ziua cu pricina.
I‑am repetat ce îi mai zisesem : Raymond,
plaja, înotul, cearta, din nou plaja, izvorul,
soarele şi cele cinci focuri de revolver. După
fiecare frază, spunea : „Bine, bine“. Când am
ajuns la trupul întins pe jos, a dat din cap
aprobator : „Bun“. Mă săturasem să tot repet
aceeaşi poveste şi aveam impresia că nu vorbisem
niciodată atât de mult.
După un moment de tăcere, s‑a ridicat şi mi‑a
zis că vrea să mă sprijine, că îl interesează persoana
mea şi că, dacă ne‑ajută Dumnezeu, o
să facă ceva pentru mine. Dar înainte vrea
să‑mi mai pună nişte întrebări. Fără ocolişuri,
m‑a întrebat dacă mi‑am iubit mama. Am spus :
„Da, ca toată lumea“, iar grefierul, care până
atunci bătuse tacticos la maşină, a încurcat probabil
clapele, pentru că s‑a împotmolit şi a
fost silit să se întoarcă la ce scrisese. Tot fără
o logică aparentă, judecătorul m‑a întrebat
dacă trăsesem cele cinci focuri de revolver
unul după altul. Am chibzuit, precizând că la
început trăsesem o singură dată şi, după câteva
secunde, de încă patru ori. „De ce‑ai aşteptat
între primul şi al doilea foc ?“, a zis el. Din
nou, am revăzut plaja roşie şi am simţit pe
frunte arsura soarelui. De data asta însă n‑am
răspuns. În tăcerea care a urmat, judecătorul
a părut nervos. S‑a aşezat, şi‑a ciufulit părul,
a pus coatele pe birou şi s‑a aplecat uşor spre
mine, cu un aer straniu : „De ce, de ce‑ai tras
într‑un om căzut la pământ ?“. Nici acum n‑am
ştiut ce să răspund. Judecătorul şi‑a trecut
mâinile peste frunte şi a repetat întrebarea cu
vocea puţin schimbată : „De ce ? Trebuie să‑mi
spui. De ce ?“. Am continuat să tac.
Albert Camus, Străinul
Traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu
Biblioteca Polirom
Seria de autor Albert Camus
