Tarrou părea să fi fost apoi favorabil impresionat de o scenă care se desfăşura adesea pe balconul din faţa feres¬trei sale. Camera lui dădea într adevăr spre o mică stradă transversală unde puteau fi văzute nişte pisici dormind la umbra zidurilor. După amiezile însă, în orele în care tot oraşul picotea de căldură, un bătrânel apărea pe un bal¬con, de cealaltă parte a străzii. Cu părul alb şi bine piep¬tănat, drept şi sever în hainele lui de croială militară, el chema pisicile cu un „pis, pis“ distant şi totodată blând. Pisicile îşi ridicau ochii palizi de somn, dar fără a se deranja. Bătrânul rupea atunci bucăţele de hârtie şi le risipea în aer deasupra străzii, şi animalele, atrase de această ploaie de fluturi albi, înaintau în mijlocul drumu¬lui, ridicând lăbuţe şovăitoare spre ultimele bucăţi de hârtie. Bătrânelul scuipa atunci pisicile cu putere şi pre¬cizie. Dacă un scuipat îşi atingea ţinta, râdea.
În sfârşit, Tarrou părea să fi fost definitiv sedus de caracterul comercial al oraşului, a cărui înfăţişare, anima¬ţie şi chiar plăceri păreau impuse de necesităţile negoţu¬lui. Această ciudăţenie (este cuvântul folosit în carnete) primea aprobarea lui Tarrou, şi una din remarcile lui elogioase sfârşea chiar cu exclamaţia : „În sfârşit !“. Sunt singurele locuri în care notele călătorului, la această dată, par să ia un caracter personal. Numai că nu e uşor să le apreciezi înţelesul şi seriozitatea. Astfel, după ce povestise că găsirea unui şobolan mort îl făcuse pe casierul hote¬lului să comită o eroare în nota lui, Tarrou adăugase cu un scris mai puţin desluşit decât de obicei : „Întrebare : cum să faci să nu ţi pierzi timpul ? Răspuns : să l resimţi în toată încetineala lui. Mijloace : să petreci zile întregi în anticamera unui dentist pe un scaun incomod ; să ţi petreci după amiaza de duminică pe balcon, să asculţi conferinţe într o limbă pe care n o înţelegi, să călătoreşti cu trenul alegând drumurile cele mai lungi şi mai puţin distractive şi, bineînţeles, să nu stai jos ; să faci coadă pentru bilete la un spectacol şi apoi să nu ţi cumperi locul etc.“. Dar imediat după aceste digresiuni de limbaj sau de gândire, carnetele se pun pe o descriere amănunţită a tramvaielor oraşului nostru, a formei lor de luntre, a culorii lor neho-tărâte, a murdăriei lor obişnuite şi termină aceste consi¬deraţii printr un „e remarcabil“ care nu explică nimic.
Iată în orice caz indicaţiile date de Tarrou asupra isto¬riei cu şobolanii:
„Astăzi bătrânelul de vizavi este descumpănit. Nu mai sunt pisici. Au dispărut într adevăr, excitate de şobolanii morţi care sunt găsiţi în număr mare pe străzi. După părerea mea, nu poate fi vorba ca pisicile să mănânce şobolani morţi. Îmi amintesc că ale mele se fereau cu scârbă. Asta nu înseamnă că nu pot alerga după ei prin pivniţe, şi bătrânelul e descumpănit. E mai puţin bine pieptănat, mai puţin voinic. Îl simţi că e îngrijorat. După câtva timp a intrat în casă. Scuipase, totuşi, o dată, în gol“.
„În oraş s a oprit un tramvai astăzi pentru că se găsise înăuntru un şobolan mort, ajuns aici nu se ştie cum. Două sau trei femei s au dat jos. Şobolanul a fost aruncat. Tramvaiul a pornit mai departe.“
„La hotel, paznicul de noapte, un om căruia poţi să i dai crezare, mi a spus că se aştepta la o nenorocire cu toţi şobolanii ăştia. «Când şobolanii părăsesc nava…» I am răspuns că acest lucru e adevărat în cazul navelor, dar că nu a fost niciodată verificat pentru oraşe. Totuşi, convin¬gerea lui era formată. L am întrebat la ce nenorocire ne am putea, după părerea lui, aştepta. Nu ştia, nenorocirea fiind cu neputinţă de prevăzut. Dar nu s ar fi mirat să fie ceva în genul unui cutremur. Am recunoscut că e posibil şi m a întrebat dacă asta nu mă îngrijora.“
„— Singurul lucru care mă interesează, i am spus, este să mi găsesc liniştea interioară.
M a înţeles perfect.“
Albert Camus Ciuma
Traducere din limba franceză de Eta Wexler și Marin Preda
Biblioteca Polirom
Seria de autor Albert Camus
