Moartea portarului, se poate spune, constitui sfârşitul acestei perioade pline de semne surprinzătoare şi începu¬tul alteia, relativ mai dificile, în care uimirea primelor tim¬puri se transformă încetul cu încetul în panică. Concetăţenii noştri – îşi dădeau seama acum – nu se gândiseră nicio¬dată că orăşelul nostru putea fi un loc anume indicat unde şobolanii să moară la soare şi portarii să piară de boli ciudate. Din punctul acesta de vedere, în definitiv ei gre¬şeau şi ideile lor trebuiau revizuite. Dacă totul s ar fi oprit aici, obişnuinţele, fără îndoială, ar fi învins. Însă alţi con¬cetăţeni de ai noştri, şi care nu erau întotdeauna portari şi nici săraci, trebuiră s o ia pe drumul pe care domnul Michel pornise cel dintâi. Începând din momentul acesta, frica şi odată cu ea îngândurarea cuprinseră pe oameni.
Înainte însă de a intra în amănuntele acestor noi eve¬nimente, povestitorul crede folositor să dea asupra peri¬oadei care a fost descrisă până aici părerea unui alt martor. Jean Tarrou, care a mai fost întâlnit la începutul acestei povestiri, se instalase la Oran cu câteva săptămâni înainte şi locuia de atunci într un mare hotel din centru. La prima vedere, părea destul de avut ca să trăiască din veniturile lui. Dar, cu toate că oraşul se obişnuise încetul cu încetul cu el, nimeni nu putea spune de unde venea şi ce rost avea aici. Îl întâlneai în toate locurile publice. De când venise primăvara fusese văzut foarte des pe plajă, înotând mult şi cu vădită plăcere. Cumsecade, mereu surâzător, părea să fie un iubitor al tuturor plăcerilor normale, fără să fie sclavul lor. De fapt, singurul obicei care i se cunoş¬tea era frecventarea asiduă a dansatorilor şi muzicienilor spanioli, destul de numeroşi în oraşul nostru.
Carnetele lui, în orice caz, constituie şi ele un fel de cronică a acestei perioade grele. Dar este vorba de o cronică cu totul aparte, care pare să se supună unei idei preconcepute asupra lipsei de însemnătate a faptelor. La prima vedere s ar putea crede că Tarrou s a străduit să privească lucrurile şi oamenii prin capătul celălalt al bino¬clului. În zăpăceala generală, el se străduia de fapt să devină istoricul a ceea ce nu are istorie. Se poate deplânge, fără îndoială, această idee preconcepută, şi bănui, odată cu ea, uscăciunea sufletească. Dar nu rămâne mai puţin adevărat că aceste carnete pot furniza unei cronici a aces¬tei perioade o mulţime de amănunte secundare care au totuşi importanţa lor şi a căror ciudăţenie însăşi va împie¬dica să fie judecat prea repede acest personaj interesant.
Primele însemnări luate de Jean Tarrou datează de la sosirea lui în Oran. Ele arată, de la început, o curioasă mulţumire de a se afla într un oraş atât de urât prin el însuşi. Se găsesc în ele descrierea amănunţită a celor doi lei de bronz care împodobesc primăria, consideraţii bine¬voitoare asupra lipsei pomilor, asupra caselor dizgraţioase şi a planului absurd al oraşului. Tarrou mai introduce în notele sale dialoguri auzite prin tramvaie şi pe străzi, fără a le însoţi de comentarii, în afară de unul singur, puţin mai târziu, referitor la o conversaţie despre un anume Camps. Tarrou asistase la discuţia dintre doi încasatori de tramvai :
— Tu l ai cunoscut doar pe Camps, spunea unul.
— Camps ? Unul înalt cu mustaţa neagră ?
— Exact. Lucra la macaz.
— Ei, da !
— Ei bine, a murit.
— Nu mai spune ! Şi când ?
— După povestea cu şobolanii.
— I auzi ! Şi ce a avut ?
— Nu ştiu, febră. Şi, pe urmă, nu era prea voinic. A avut nişte bube sub braţ. N a rezistat.
— Arăta totuşi ca toată lumea.
— Nu, avea plămânii slabi, şi cânta la fanfara Orphéon. Să sufli mereu într un muştiuc te consumă.
— Ei, încheie al doilea, păi dacă eşti bolnav nu trebuie să sufli în muştiuc…
După aceste câteva indicaţii, Tarrou se întreba de ce intrase Camps în fanfara Orphéon în ciuda intereselor sale cele mai evidente, şi care erau cauzele adânci care l deter¬minaseră să şi rişte viaţa cântând la nişte parăzi duminicale, din instrumentul acela ?
Albert Camus Ciuma
Traducere din limba franceză de Eta Wexler și Marin Preda
Biblioteca Polirom
Seria de autor Albert Camus
