In memoriam Neagu Djuvara

L-am admirat și l-am urmărit întotdeauna pe Neagu Djuvara, oriunde ar fi apărut. Era o prezență care întruchipa un veritabil personaj, simbol al unor vremuri cu ”alte glasuri, alte încăperi”. Cu regretul de a fi pierdut un scriitor autentic, de un rar rafinament uman și intelectual, reproduc mai jos recenziile mele la două cărți ale sale. Ele sunt foarte diferite, ca discurs și abordare, și-i reflectă două dintre preocupările majore: istoria și memorialistica. Ambele texte au apărut întocmai în anii trecuți, în presa literară de la noi.

Relativitatea istoriei sau hermeneutica trecutului 

Afirm din capul locului că opusculul Există istorie adevărată? (Humanitas, 2008, ediţia a III-a) e, de departe, un text singular în opera lui Neagu Djuvara. Asta se întâmplă nu fiindcă în el autorul încearcă să-şi definească, în sfârşit, viziunea, instrumentarul de istoric, după ce deja a lansat câteva cărţi îndrăzneţe în domeniu. E un text singular prin deschiderile sale către domeniul general al ştiinţelor umane, deşi, aparent, titlul interogativ, conceptele şi exemplificările din interior îl trimit strict la istorie. Subtitlul e cel care face trecerea: Despre «relativitatea generală» a istoriei. Eseu de epistemologie. E o lucrare de teorie, prin urmare, dar, fiindcă înţeleg prin „istorie” o sumă de evenimente petrecute deja şi trecute într-o formă narativă pretins non-ficţională (a se revedea, în această privinţă, operele unui Paul Ricoeur sau, de ce nu, ale unui Lucian Boia), spun că e o lucrare despre incapacitatea noastră de a avea altceva decât interpretări. Autorul o spune surprinzând şi omul, şi timpul, şi perspectiva (toate perisabile): „istoria este încercarea de a relata şi de a înţelege ceva uman din trecut, pornind de la realitatea prezentă”. Avem de-a face, generalizând, cu o lucrare de hermeneutică, bună, până la urmă, pentru toţi umaniştii manipulatori de discursuri despre „ceva uman, pornind de la realitatea prezentă”, indiferent dacă acestea sunt despre „filosofia istoriei” (circumscris ca domeniu al eseului său chiar de Djuvara), despre filologie, despre critică literară ori despre sociologie.

Relativismul istoriei ţine, într-o primă fază, de natura materialului ei. Numărul uriaş al faptelor umane din trecut constituie o masă deloc inertă, cu interconexiuni şi consecinţe mereu imprevizibile, astfel încât, aplecându-se asupra lor, cercetătorul descoperă că, paradoxal, „prezentul creează trecut”. O viziune definitivă a trecutului e imposibilă. Pe de altă parte, o eventuală astfel de viziune a cercetătorului e limitată temporal şi depăşită epistemologic după două-trei generaţii (ca să nu mai vorbim de prizonieratul imaginar-conceptual al oricărui interpret de texte şi fapte, despre care autorul nu mai aminteşte). Concluzia lui Neagu Djuvara e relevantă: „Doar două împrejurări pot face opera sa durabilă sau chiar nepieritoare: o excepţională putere de evocare, care ţine de talentul literar (s.a.) [….], sau întâmplarea de a fi fost un martor unic ori excepţional de preţios al evenimentelor relatate”. Seducţia unui discurs persuasiv sau poziţia de personaj-narator, iată condiţiile ca un text istoric să rămână el însuşi în istoria textelor despre ceea ce s-a întâmplat deja. De aceea afirmam că microeseul „epistemologic” al lui N. Djuvara e, de fapt, unul de hermeneutică generală. Autorului îi e imposibil să vorbească despre „fapte istorice”, „cauze istorice” sau „adevăruri istorice”, fără a aborda teme clasice ale ştiinţei interpretării: relaţia comprehensiune-explicaţie, posibilitatea obiectivităţii, legătura naraţiune-narator. Mă voi opri cu precădere asupra acestora din urmă.

Însumând trei dimensiuni ale istoriei („ca trăire”, „ca vestigiu”, „ca gândire”), Djuvara afirmă că procesul de reevaluare a trecutului îmbracă definitiv forma unei povestiri infidele. Ea oglindeşte faptele prescurtându-le şi prelucrându-le radical. „Nu e o miniatură a realităţii, ci o interpretare care o transfigurează. (Interpretare care ni se comunică totuşi în acelaşi limbaj cu cel al istoriei trăite, pe când limbajul matematic se situează categoric pe alt plan cognitiv decât realitatea fizică pe care se presupune că o explică, închipuind un sistem de semne deosebit de sistemul de semne care traduce limbajul curent)”. „Povestea” istorică modifică realitatea abordată pentru că, spre deosebire de alte texte „în proză” (ale ştiinţelor exacte), „fenomenele de care se ocupă ştiinţele umane, ştiinţele spiritului nu sunt inteligibile decât prin psihic, prin comunicare nemijlocită de la o psyché la o altă psyché. Nu prin manipulare de formule logice”. (Problema a fost pe larg dezbătută în istoria hermeneuticii europene, de la Schleiermacher la Gadamer – autorul o exemplifică cu dispute între filosofi ai istoriei). Aşa-zisul „fapt istoric” e doar o selecţie limitată de vestigii (dintr-o mulţime de alte posibile, cunoscute sau nu), adică un produs al minţii observatorului. De aceea, opţiunea lui Djuvara e pentru hermeneutica existenţială de tip Heidegger: un fenomen de viaţă umană e înţeles mai întâi prin intuiţie, prin comprehensiune primordială, şi abia apoi analizat, explicat. „Aşadar, comprehensiunea e elementul primordial în disciplina istorică, explicarea nefiind decât un comentariu accesoriu. […] Scrierea istorică nu poate izvorî primordial din raţionamente. Ea ţâşenşte iniţial dintr-o iluminare, o întâlnire spirituală, emoţională cu altul – eventual peste veacuri şi «peste mări şi ţări». Această întâlnire emoţională e de altfel singura care ne permite priceperea unor ansambluri, mişcări politice, pasiuni naţionale sau fanatisme reigioase, unde iraşionalul joacă un rol infinit mai mare decât iraţionalul”. Hiatusurile dintre cunoaşterea de sine şi cunoaşterea celuilalt, precum şi dintre cunoaşterea eului prezent şi a celui trecut favorizează reconstrucţiile pe baza memoriei, a posteriori în raport cu faptele reconstruite, deci imperfecte. Explicaţiile mecanismelor unor fenomene vin numai după intuiţia simpatetică a acelor fenomene, într-o primă fază. Documentele, vestigiile nu fac decât să verifice, să autentifice ulterior intuiţiile şi să le stârnească, asemenea madeleine-i proustiene.

Trimiterile la literatură sunt numeorase în eseul lui Djuvara, care e conştient de puterea de seducţie a discursului istoric, înainte de orice apel la dovezi, la vestigii. „Imaginaţie”, „amintire”, „emoţie”, „empatie”, „a se lăsa pătruns de atmosfera…”, „a pătrunde în sufletul…”, „a îmbrăca veşmântul artei”, acestea sunt instrumentele operative ale analistului ce se îndreaptă spre trăirile umane trecute. În acest caz, istoria pare foarte apropiată de ficţiune, bineînţeles, cu diferenţele de rigoare. Oricum, comprehensiunea precede explicaţia, acesta e lucrul de căpetenie pe care autorul ţine să-l menţioneze drept principiu. Rezultatul oricărui demers istoric (şi al oricărui demers umanist care se apleacă asupra „faptelor” şi „textelor”, aş zice eu) e unul hermeneutic, pe care analiza mecanismelor şi a legăturilor logice nu face decât să-i dea ulterior un grad sporit de autenticitate. „Interpretarea e actul prin care istoricul atribuie, în evoluţia umană, semnificaţie unor fenomene din trecut cărora le recunoaşte o anumită realitate”. Între romanul istoric şi cartea de istorie pură diferenţa e de spectralitate. Ambele reconstruiesc, cu instrumente conexe.

Discuţiile despre „adevăr” şi despre „sens” în istorie capătă, în lucrare, aceleaşi conotaţii literare. Adecvare între fapte şi propoziţii, fapte verificabile şi neverificabile, subsumarea realităţii unor Idealtypus, toate amintesc de mitanalize şi de teorii ale interpretării. Sensul, adevărul nu sunt certitudini în discursul istoric, susţine autorul, ci rezultate ale unei puneri în povestire. Un fapt istoric a căpătat sens „fiindcă s-a inserat într-o serie narativă inteligibilă”. Impresia de adevăr e dată dacă sinteza istorică e o interpretare cu o mare coerenţă internă, oferind o imagine cât mai veridică şi dacă istoricul e de bună credinţă. Pentru că faptele, ideile, intenţiile şi idealurile sunt lucruri ce se află înăuntrul conştiinţei omeneşti, istoricul trebuie să fie cât mai subiectiv ca să le înţeleagă. Pe de altă parte, „istoricul, cu toată bunăvoinţa, nu se poate niciodată desprinde cu totul de mediul în care s-a născut şi a crescut”, iar „relativitatea scrierii istorice e continuă şi nu numai din pricina personalităţii observatorului, ci şi fiindcă mersul vremii schimbă înţelesul trecutului”.

În problema obiectivităţii, Djuvara mai are un contraargument. Există cauze exterioare subiectului pentru perisabilitatea unei interpretări: schimbarea ordinii importanţei unor fapte. Amintirea pe care o lasă un eveniment anume se poate modifica în timp, fiind înlocuită de alte amintiri, poate mai puţin importante ca anvergură, dar importante ca surse ale schimbării de perspectivă. Mentalităţile, societatea, comprtamentele se modifică cu timpul şi, o dată cu ele, scade capacitatea generaţiilor noi de a le înţelege pe cele care le-au precedat sau pe cele din alt areal cultural. Din nou, funcţionează empatia, din nou istoria se înrudeşte cu arta. Autorul chiar afirmă că „istoria e întâi o artă, apoi o lungă, migăloasă şi savantă cercetare şi abia în cele din urmă o ştiinţă – în înţelesul primitiv al cuvântului, de cunoaştere – , niciodată o ştiinţă pură”. Şi încă, în finalul cărţii: „Iar dacă în veac, printr-un talent cu totul excepţional, va mai răzbate vreo scriere istorică având sorţi de perenitate, în autorul ei va fi supravieţuit mai puţin Istoricul decât Poaetul”. Soarta istoricului e, până la urmă, în opinia autorului, cea a unui creator de poveşti: cu cât le va spune mai bine, cu atât vor fi mai durabile. Ca orice proză bună.

Investigând cauzele relativităţii istoriei, Neagu Djuvara demonstrează că trecutul nu poate fi niciodată reconstituit decât pus într-o intrigă. Şi nu de reconstituire ar fi vorba, ci mai degrabă de un exerciţiu  hermeneutic. Ca orice discurs ce se ocupă de fapte, intenţii şi gânduri umane, şi cel istoric operează un decupaj subiectiv, o interpretare.

Amintiri deocheate

Neagu Djuvara reuşeşte să fie sclipitor şi în genul „tare”, şi în cel frivol. Cărţile de istorie şi de teorie a istoriei n-au făcut să-i confirme celebritatea, construită deja prin varii apariţii, mereu de o colocvialitate inteligentă şi erudită. Scurta istorie a românilor povestită celor tineri şi Amintirile din pribegie, de pildă, l-au consacrat ca fermecător evocator, unul a cărui oralitate aşternută în scris nu-şi pierde deloc eleganţa şi grosimea culturală.

Din aceeaşi categorie narativă face parte şi recenta Amintiri şi povestiri mai deocheate (Humanitas, 2009), destinată a fi publicată, conform dorinţei autorului, după moartea sa. Editorul a reuşit, „după nu puţine şi nici uşoare exerciţii de persuadare” (o mărturiseşte însuşi), să-i schimbe opinia. Picanteriile de tip „Plai cu boi” au căpătat, astfel, consistenţa unui volum miniatural ce rememorează savuroase întâmplări de altădată. Indiscreţia dezvăluirilor mizează, e-adevărat, pe succesul ridicării de perdea, mai ales că ea vine de la un boier rătăcit în post-modernitate, dar nu există în această indiscreţie vreo urmă de vulgaritate, aşa cum ne-am aştepta (deşi, teoretic vorbind, scuzele ar fi de prisos: povestirea de dată recentă nu ocoleşte deloc vulgaritatea, dimpotrivă). Mai întâi, detaliile picante din întâmplări sunt bine ţinute în frâu de limbajul aluziv şi de echivocuri, îndeajuns de transparente, însă, ca să satisfacă publicul. Apoi, umorul de situaţie şi de limbă, ambele de cea mai bună calitate, secondează cele mai multe dintre faptele povestite, încât eventualul rictus lasă locul unui râs exorcizator. Şi în sfârşit, există un evident parfum de epocă apusă în toate relatările, dat de tot felul de detalii şi de personaje care au trăit un trecut pe care autorul a ştiut întotdeauna să-l evoce în cunoştinţă de cauză.

Volumul cuprinde patru „amintiri”, grupate cronologic. Prima, La Mamaia-sat în 1922, rememorează o vară petrecută de văduva Djuvara cu cei doi copii, Răzvan şi Neagu, la mare, cu rude şi prieteni. Plajă, plimbare cu motocicleta (cu o verişoară, goi puşcă), înţepături de ţânţari, jugănirea unui taur (cu descoprirea rolului „ouşoarelor moi din punguţă”) şi o experienţă erotică ratată, dezvăluită părinţilor imediat chiar de victimă, una din fiicele unui magistrat. Relaţiile sunt urmărite până la maturitate, în 1944, când sora fetei cu pricina e „încălzită”, în alt context favorabil, de narator într-o Legaţie daneză, pentru ca altcineva „să-i ia fecioria”, în sfârşit. Scena îmbătrânirii personajelor, târziu, la zeci de ani după război, şi destinul lor imprevizibil urmărit până la capăt şterg definitiv impresia de frivolitate a întâmplărilor de odinioară. Dar nimic contrar vieţii: „Iertaţi-mă, fraţilor!”, se plânge autoreferenţial povestitorul. „Am început articolul ăsta cu amintiri mai curând hazlii şi, iată, îl isprăvesc acum în notă tragică, dar, such is life”.

A doua „aminitire”, Cum m-a învăţat şcoala franceză să scriu mai bine româneşte, derulează secvenţe din anii de liceu în Franţa, la Nisa, la sfârşitul anilor ’20 ai secolului trecut. Dincolo de atmosfera cvasi-cazonă, de colegi ulterior celebri şi de profesori scorţoşi, de călimări vărsate, tocuri învechite şi stilouri moderne, memorabilă rămâne scena cu Osman „petomanul”, „nepot al ultimului sultan osmanlâu”. El devenise campionul imbatabil la tras vânturi succesive − obicei turcesc de după masă, numărate de colegii de dormitor (putea să dea peste 40 o dată). De la un anume profesor Moog din ciclul al doilea de liceu naratorul ar fi învăţat să scrie într-un stil frumos, citind în fiecare seară câte o pagină, o jumătate de oră, dintr-un clasic francez (alesese Flaubert, cel din Salammbô).

O figură a Bucureştiului interbelic: Popovici-galoş, diplomat de carieră  are în centru figura pitorească a lui Andrei Popovici, nepot al fruntaşului ţărănist Mihai Popovici. Comportamentul mai mult decât straniu al personajului e demn, într-adevăr, de paginile unei cărţi de amintiri inedite: poartă vara galoşi (ca să treacă prin faţa unei băcănii cu asfaltul ud, în faţă); ţine receptorul telefonului cu o hârtie, ca să nu se atingă de microbi; e surprins de doamna ce îi aducea micul dejun făcându-şi nevoile în pat, pe ţucal, cu paltonul pe el, cu pălăria pe cap şi o umbrelă deschisă spre uşă (contra curentului, nu din pudoare); îşi atârnă şervetul de lavabou în jurul mijlocului, în loc de slip, şi defilează aşa pe puntea vaporului ce traversa Mediterana („îi puteam vedea cu toţii daravera şi fuduliile legănându-se moale la fiecare pas pe care-l făcea”). După 1948, spune povestitorul, sfătos, „dacă n-a fost închis, trebuie să fi murit, cum se zicea pe vremuri, de inimă rea. Că un specimen de felul lui nu poate să răsară şi să înflorească decât în regim capitalist, of course”. Din nou, povestea se termină uşor melancolic, lăsând departe picanteriile de tinereţe.

Căsătorii între ardeleni şi boieroaice regăţene şi viceversa, ultima relatare a volumului, pare un minitratat de antropologie matrimonială. Marea Unire favorizase uniunile mixte în boierimea moldavă şi munteană, dar nepotrivirile cutumiare au generat scene hazlii şi au schimbat destine. O mireasă din ramura Ghica de Moldova, ajunsă fată mare la aproape 40 de ani, se mărită cu un prefect naţional-ţărănist ardelean, iar în noaptea nunţii, „când a venit clipa fatidică să-şi piardă fecioria”, fata ar fi strigat „nu se poate…nu se poate!”. Bărbatul, „împingând în vrăjmăşie”, i-ar fi zis, ardeleneşte: „Musai să intre, c-alta nu-i!” Comentariul naratorului e nemilos: „Şi a intrat. Chiar de multe ori, că perechea, după toate aparenţele, a trăit în armonie şi s-au născut doi flăcăi sănătoşi şi frumoşi”. În alt caz, urâţelul strănepot al lui Ion Ghica, Şerban-Bani, posesor al unui „instrument de dimensiuni cu totul peste norme”, divorţează de prima soţie şi se căsătoreşte cu o ardeleancă, pe care o lasă însărcinată în acelaşi timp (1947) în care lasă însărcintă şi o bucureşteancă. Anii de puşcărie în temniţele comuniste i-au răscumpărat păcatele printr-o atitudine demnă, prelungită până târziu, în 2006. Aventura conjugală dintre renumitul folclorist Mihai Pop şi Irina Sturdza încheie relatarea.

Amintirile lui Neagu Djuvara sunt pline de delicii narative rare, care sunt, de fapt, pentru noi, modernii revoluţi, veritabile călătorii în timp. Limbajul, spontan, alert, lasă şi el impresia de rememorare proaspătă şi autoironică a unor fapte pe care vârsta le-a pus deja la o distanţă numai bună de prins în insectar. Răbufnirile morale semi-trucate („a fost prima oară în viaţa mea, dar şi ultima, când am avut poftă să intru în pământ, să mă sinucid”), largile cotituri narative („Dar vai, fraţilor! Am rătăcit până aici fără a atinge măcat subiectul care figurează în titlu!”; „Mă întorc…”; „Dar să ne întoarcem…”), comentariile din perspectiva prezentului („Mă întreb acum…”) şi crengian-sfătosul luat peste picior („Atât poate nădăjdui Moş Neagu în acest îngrijorător început de veac şi de mileniu”) transformă scurtissimile povestiri, completate de grafica lui Andrei Gamarţ, într-un fragmentarium de istorie şi stil. Am zice, exact ceea ce aşteptam de la autor.