Ca orice părinte bucureștean, obișnuiesc să-mi duc copiii „la bile”: e vorba de țarcurile acelea din mall-uri, pline cu bile viu colorate, ușoare, de mărimea portocalei. Una dintre distracțiile cele mai simple ale copiilor este să se arunce în miile de mingiuțe săritoare. Mai mult decât o capcană a zburdălniciei, e o magmă de particule ale bucuriei primare.
Mă uit la ei cum se abandonează acestui înot pe uscat, acestui zbor fără desprindere – și îmi savurez pe îndelete regresia. Am avut și eu parte de așa ceva. Numai că nu erau bile, aveau o singură culoare și… erau de mâncat!
Septembrie 1974. Sfârşit de vacanţă, început de viaţă nouă. Mă mutasem la bloc, într-un cartier nou, în care ajungeam atunci pentru întâia dată. Aveam să-mi fac noi colegi la o nouă şcoală.
Deocamdată era vară, vacanță și totul era verde și proaspăt. Până atunci locuisem la curte, unde aveam o grădină luxuriantă, cu oțetari ca niște palimieri și un întreg labirint din tufe de merișor. Dar nu simțisem natura atât de prezentă și de copleșitoare ca în acest cartier întins, asemeni unui mare parc cu blocuri răsfirate în el ici-colo. La cei opt ani ai mei, nu-mi păsa că această imensitate o împărțeam „la paușal” cu toată lumea. Dimpotrivă, mă bucuram să văd cât de mulți tovarăși de joacă îmi pot împărtăși fericirea. Tovarăși – da; membri ai unui falanster infinit: noi, copiii, experimentam în enclava noastră comunismul ideal.
În lumea adulților, comunismul real nu părea foarte diferit. Încerc cu mintea de azi să înţeleg sentimentul de optimism şi încredere care impregna aerul vremii. Vecinii, colocatarii, concetățenii – toți păreau contaminaţi sincer de gloria „înfăptuirilor” și „victoriilor” unui regim care împărţea apartamente „oamenilor muncii”, le garanta concedii în noile staţiuni litorale şi îi cadorisea pe depunătorii la CEC cu noile Dacii 1300 (mai performante şi mai arătoase decât 1100).
Cartierul primise numele Titan, iar eu, care citeam Legendele Olimpului, gustam naiv până şi această mică tuşă propagandistică. Titan se numea şi parcul de vizavi, plin de atracţii nemaivăzute pentru un băiat din Dudeşti.
Şi Titan se numea şi fabrica de pâine al cărei camion oprise în acea zi însorită în faţa blocului. Zvonul s-a întins iute printre copii. Acolo, în remorca aceea uriaşă, se găsea ceva nemaipomenit de îmbietor… Ne-am căţărat şi ne-am azvârlit în oceanul auriu care strălucea în faţa noastră, ca o promisiune a fericirii.
Camionul era plin cu fulgi de porumb, noul produs-vedetă din vitrina regimului, care atunci abia se lansa. Mii de pungi de cornflakes aşteptau să le desfacem cu pocnet; milioane de fulgi aurii ne chemau să înotăm prin ei și să ne ghiftuim cu gustul lor crocant.
Nu mai știu dacă ne-a invitat camionagiul; sau dacă ne-a îmbiat afișul de pe camionul abandonat în drum, ca o nadă pentru curiozitatea noastră. Îmi amintesc și acum cum m-am cățărat, escaladând janta, cauciucul și apoi bena. Eram la doi metri deasupra solului, dar ni se părea că survolăm soarele. Sub noi, o întindere aurie dintr-o substanță nemaivăzută, ne amețea și ne atrăgea ca pe niște gâze aflate în beatitudine.
A fost prima dată când am gustat fulgi de porumb și mi s-au părut, atunci și multă vreme după aceea, cel mai bun lucru de ronțăit. Ca toate produsele cap de serie, erau făcuți așa cum trebuie, aproape de rețeta originară a doctorului Kellogg: fini, crocanți, potrivit de sărați și ușor dulcegi. Mai târziu, o dată cu anii, aveau „să se prostească”, devenind cleioși, fazi, umflați de umezeală; la fel ca grisinele, pufuleții și halvaua. La fel cum pepsi-ul din primii ani ai fabricii din Constanța avea să devină, în anii surogatelor și ai economisirii, o zeamă trezită și sălcie.
Nu trebuia să sfâșiem prea multe pungi: erau destule gata sparte. Fulgii, împrăștiați în tot locul, ne crănțăneau sub pași. Acum, când mă gândesc, îmi dau seama că nu era prea igienic să mâncăm ceea ce călcam sub tălpi. Firește, noi n-aveam nicio grijă! La drept vorbind, ne țineam cu greu pe picioare. Alunecam, ne înfundam și ne trânteam unul pe altul. Ne băteam ca Stan și Bran cu tartele de frișcă, chiar poate cu un efect mai comic: pumnii de fulgi pe care ni-i aruncam se spărgeau în explozie când ne atingeau fețele și trupurile.
Eram ca primii oameni pe o planetă comestibilă, strigându-și uimirea și satisfacția. Fetele au intrat mai târziu (poate mai reținute în fața camionului) și au introdus o variație în ritualul nostru: strângeau pungi, ca să le ducă acasă… Bunul tuturor e bunul fiecăruia în parte… și al nimănui în special. Tovarășele noastre întregeau parabola comunistă cu fațeta ei economică.
În nici jumătate de oră încărcătura era epuizată. Abia-abia, în colțuri, zburătăcea pleava de firimituri mărunte, ca niște fire de mălai.
Astăzi, în era victoriei consumismului, am vedea poate în această pățanie o formă abilă de sampling sau de teasing, o tentativă de a nărăvi publicul în chip subtil și imparabil. Mă gândesc dacă nu cumva era un transport de rebuturi, dacă nu cumva pungile erau dezlipite din fabrică (ceea ce ar explica de ce scăpaseră o droaie de fulgișori în afară)…
Când, peste decenii, am aflat că fulgii de porumb au fost inventaţi de J.H. Kellogg, utopistul convins că buna digestie va salva omenirea, am înțeles de ce, pentru cei din brigada mea de pofticioși, cornflakes-ul rămâne materia ideală, neîntinată, din comunismul real.
