Un vis al lui Buzzati

În “ Secretul pădurii bătrâne”, arta lui Buzzati îşi etalează complexitatea ei polifonică. Ea este, rând pe rând, ludică, melancolică, vizionară, tragică. Cosmosul său este, în aceste pagini, esenţialmente muzical. Graniţa dintre oameni, duhuri şi vietăţi necuvântătoare este ştearsă, iar ceea se revarsă este un delicat şi majestuos glas al naturii, al universului ce pulsează şi durează, în pofida vanei ambiţii umane de a distruge şi remodela .Trăinicia este, pentru acest Buzzati, mai importantă decât trecerea. A partipa la marele lanţ al fiinţei presupune acceptarea rânduielilor care au fost scrise de dinainte de naşterea ta, de dinaintea de naşterea lumii tale. Frunzele şi rădăcinile, animalele şi păsările au drept de cetate în acest spaţiu al pădurii: asemeni unei citadele, el este inexpugnabil, asemeni unui cămin, el acordă găzduire şi durată celor care îi privesc tainele ca pe un dat natural al firii.

Realismul magic al lui Buzzati desenează, în acest text, conturul unui spaţiu ce există prin contrazicerea ordinii verosimilului. Pădurea, cu ale sale sonuri străbune, desfide,prin densitatea ei de taine, încercările de a o disloca, de a o micşora, de a o alunga. Secolul XX nu există decât ca o umbră îndepărtată în colţurile peste care vânturile aleargă, semeţe. Fiecare dintre arborii ce se înalţă, spre cer, are un suflet, un duh al său, o esenţă nepieritoare ce plânge ca la căpătăiul unui mort pierderea unui semen. Aceste duhuri se întruchipează, în ore de restrişte, adunându-se , în cerc, ca pentru un priveghi. De departe, ei pot părea oameni, înveştmântaţi în haine de pădurar. De aproape, natura lor neomenească se dezvăluie, ca în basm, căci în aceste locuri raţiunea nu este suverană. Jucăuş, glasul naratorului se iveşte în notele de subsol ale poveştii. El este cronicarul acestui domeniu vrăjit, unul vegheat de aştrii care nu pot apune, niciodată.

Asemeni inginerului francez din “Nopţile de sânziene” ale lui Sadoveanu, noul proprietar al pădurii, asprul colonel Procolo, este locuit de ambiţia de a înfrânge cerbicia vechimii cu care se înfruntă. Procolo confruntă pădurea bătrână cu speranţa de a o birui şi de a o stăpâni. El se doreşte suveran nu doar peste bogăţiile ei, dar şi peste secretele care o bântuie. În istoria lui Buzzati, Procolo este magicianul ce învaţă să ia în stăpânire vânturile pe care le eliberează din peşteri, acolo unde au lâncezit în captivitate. Duritatea sa marţială nu admite nici un fel de concesii,căci Procolo este singur şi temerar, hotărât să meargă până la capăt. Tot ceea se întinde în marginile pădurii trebuie să îi aparţină, nimic nu se poate opune voinţei sale de demiurg şi de vrăjitor.

Dar în basmul lui Buzzati nu ambiţia omenească învinge, ci inocenţa celor care se unesc cu pădurea bătrănă. Micul Benvenuto, nepotul lui colonelului, este cel pe care destinul îl pregăteşte spre a fi custodele uman al acestui domeniu miraculos. Intrigile pe care Procolo le ţese nu pot învinge, căci nevinovăţia copiilor este, în cosmosul lui Buzzati, mai presus de perversitatea lăcomiei. Ucenicia lui Benvenuto îl pregăteşte pe acesta pentru pasul pe care îl va face: cea din urmă pagină este dedicată unirii cu sunetele şi cu culorile pădurii, cu care este menit a se contopi.

Basmul lui Buzzati îi acordă colonelului Procolo şi atât de umanei sale naturi tulburate de ispitele păcatului şansa mântuirii. La judecata pădurii, judecată ce nu are nimic din mlădierea amorală a celei omeneşti, Procolo este găsit vinovat: nedemn şi damnat, el este părăsit şi de umbra cu care a împărţit atâtea încercări. Amprenta romantică a imaginarului buzzatian face din Procolo un alt Peter Schlemihl, osândit să contemple propria să ruină, propria sa damnare. Moartea lui Procolo o evocă, prin curajul disperat al asumării, pe aceea a lui Drogo din “ Deşertul tătarilor”. Singur în zăpada pădurii, Procolo alege să se sfârşească prin frig, spre a regăsi, dincolo de Styx, ceea ce pierduse în viaţă. Unit cu umbrele camarazilor săi, împăcat cu încremenirea care îl cuprinde, treptat.

Viaţa, moartea, jocul, păcatul, natura şi oamenii îşi au locul înscris, organic, în basmul lui Buzzati. Morala sa este infinit mai delicată şi mai complicată decât a istoriilor din biblografiii şcolare. Vocea tradiţiei o acoperă pe aceea a fiinţelor trecătoare. Pădurea sa bătrână trebuie să existe mai departe, pentru că dinspre ea radiază lucirea de cleştar a mitului, fără de care lumea nu ar fi decât o întindere funestă şi stearpă.

2 Comentarii

  1. Dușan Crstici says:

    Addenda corectoare: dilatarea timpului, pentru mine cel puțin, in timpul dictaturii comuniste, m-a făcut sa adaug un deceniu suplimentar la suferința îndurată. Nu cred ca este cazul să-mi cer scuze! D.C.

  2. Dușan Crstici says:

    Un eseu frumos, despre o operă literară frumoasă a unui faimos si nobil scriitor italian. Descendentul dogilor venețieni, Dino Buzzati, și nobilul sicilian Giuseppe Tomasi di Lampedusa, cei doi poli ai axei nobiliare literare italiene! Tema pădurii ancestrale, minunat prezentată, mă preocupă din adolescență. Acum, spre sfârșitul vieții de martor a distrugerii României, am conceput un proiect sui generis, de refacere a continuității pădurii dacice din crestele Carpaților in luncile fabuloase ale Dunării, Nistrului si Tisei(respectând, desigur, frontierele oficiale). De aceea, cu toate ca in „Nopțile de sânziene”, apare aceeași temă a pădurii strămoșești, periclitată de piata liberă, amintirea celui care a rostit primul maleficele cuvinte, ” Trăiască Republica Populară Română ” de la prezidiul simulacrului de ședință parlamentară in tragica zi de 30 Decembrie 1947, mă întristează nespus. Peste puțin timp se vor împlini 80 de ani de la fatidica zi! Cu dorul pădurii dacice latinizate, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *