Romulus Rusan – Istorie, Memorie, Memorial. Sau cum se construiește un miracol (5)

NEPĂSAREA FAȚĂ DE OM ÎN VERSIUNE SOVIETICĂ

Nepăsarea faţă de om, practicată de cei care spuneau că „Omul este cel mai de preţ capital”, a fost instalată şi în România din primele zile.

După proclamaţia regelui de la 23 august 1944 Stalin a impus românilor acea aşteptare de 18 zile în care, până la semnarea Convenţiei de Armistiţiu, a arestat de pe linia frontului din Basarabia 162.000 militari români (pe care îi considera, încă, inamici) şi i-a dus la muncă de reconstrucţie în interiorul URSS. Locul lor ar fi fost însă pe frontiera Transilvaniei de Nord, unde jandarmii maghiari şi gărzile patriotice imrédyste produceau breşe şi chiar masacre în teritoriul românesc (în localitatea Sărmaş au împuşcat, la 16 septembrie 1944, 126 de evrei şi au deportat pe toţi intelectualii români)35.

Regele Mihai s-a adresat la 24 ianuarie 1945 preşedintelui Roosevelt, cerându-i sprijin pentru eliberarea militarilor captu-raţi. Guvernul american nu i-a putut face nicio promisiune, sperând probabil în stabilirea unei „baze de discuţii” cu sovieticii la Conferinţa de la Yalta. Răspunsul n-a venit nici după Yalta, nici mai târziu. Regele urma să fie, în 1947, detronat, iar militarii au rămas 7 ani în Siberia, anchetaţi de Şmerş.

Convenţia de Armistiţiu a generat în România, până la 10 februarie 1947, când s-a semnat Tratatul de Pace, un interregn, format din două guverne suprapuse: cel numit de rege şi aşa-numita Comisie de Aplicare a Armistiţiului, formată din sovietici (americanii şi englezii având rol de observatori). În afara îndeplinirii condiţiilor armistiţiului din 12 septembrie (pedep-sirea criminalilor de război, plata în rate a despăgubirilor pentru frontul de est), Comisia a ordonat, în ciuda opoziţiei americanilor şi englezilor, abuzuri ieşite din comun (rechiziţii, evacuări de localităţi, numirea de prefecţi comunişti). În acest timp, în ţara ocupată fără luptă („eliberată”), ostaşi sovietici răzleţi produceau haos, jefuiau, violau şi împuşcau civili. Dar, urmând la patru luni după deportarea militarilor, cel mai grav abuz a fost deportarea în Donbas şi Urali, în ianuarie 1945, a 75.000 etnici germani, pentru aşa-numita „despăgubire prin muncă”. Nici acest tip de despăgubire nu fusese prevăzut în Convenţia de Armistiţiu cu românii, dar se ştie că, în termeni generali, el fusese cerut de Stalin Aliaţilor încă la Teheran, în octombrie 1943. Era vorba, acum, de bărbaţi între 17 şi 45 ani şi femei între 18-30 ani, dintre care – după cei cinci ani de surghiun şi muncă forţată – s-a constatat că muriseră sau dispăruseră douăzeci de procente (unii din deportaţi au fost repatriaţi mai devreme, alţii au fost retrimişi în zonele sovietice din Germania şi Austria, de unde s-au întors sau nu s-au mai întors). O parte din numele celor care au murit pot fi găsite în capitolul trei al acestei cărţi.

În schimb, nu ştim câţi dintre cei 162.000 militari au murit în Siberia, şi probabil nu se va şti niciodată, pentru că Stalin a făcut ca relaţiile cu Aliaţii să degenereze ireversibil, ajungându-se la războiul rece, care îl scutea de orice explicaţie.

(paginile 210-211)

ROMULUS RUSANIstorie, Memorie, Memorial sau Cum se construiește un miracol; cuvînt înainte – Ana Blandiana, editor – Ioana Boca, Editura Fundația Academia Civică, 2017

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *