În zece pagini ești deja în mijlocul unui univers perfect închegat, cu detalii aievea, puternic vizuale, olfactive, sinestezice, îmbălsămate într-o melancolie groasă, ceruită.
Naratorul din „Copilăria lui Kaspar Hauser”, primul roman al lui Bogdan-Alexandru Stănescu (Polirom, 2017), își povestește episoade din viață decupate empatic și cumva urgent, dar de undeva din afara lor, ca și cum le-ar privi, înțepenite și calde, cu detalii cu tot, într-un glob de sticlă. Vraja toată (și matricea stilistică) e în modul cum scriitorul pătrunde în globul de sticlă, cu instrumente 3D, și, ca-n jocurile video, te-nvârte în jurul unei amintiri, de te trezești vertiginos la firul ierbii, trântit la pământ de un adversar care face legea într-un cartier colcăitor din București.
În „Copilăria lui Kaspar Hauser” te murdărești de noroi pe picioare, înjuri gros, îți dă borșul pe nas, cu o fascinație barocă pentru viața instinctuală și mecanismele de supraviețuire, dar totul scăldat în soare, un soare dogoritor, de care nici măcar nu ești sigur că e cel de pe cerurile copilăriei, e poate doar dogoarea melancoliei transformată în combustibil eficient literar.
Bobiță, copil din Bercenii anilor 1980, e primul avatar din jocul ăsta intens de-a amintirile și de-a viața așa cum e ea, frumoasă și sălbatică, lipsită de eroism dar plină de supraviețuitori. Relația lui cu Tătuță, tată de-al doilea, și de fapt portretul acestui părinte atașant și grotesc face ca în roman să pîlpîie tot timpul lumina unei iubiri inocente, oricâte întămplări de mai tîrziu i-ar tamisa, cu filtrul lor afumat, calda pulsație. Cu o aderență la lume și la (i)realitate fermecător blecheriană, Bobiță se face adolescent (ușor bizar, cum altfel) și apoi tânăr (atipic, desigur) cu tot felul de job-uri și relații prin Bucureștii de după revoluție sau prin lume, agent literar hăituit de muncă, succes și demoni interiori, dar cititorul avansează (în jocul video) cu acest capital de duioșie (puncte de viață) pe care amintirile lui Bobiță despre relația lui cu Tătuță i l-au pus în brațe. Dacă personajul înșuși, în devenirea lui, în deformarea lui, va ști până la final, să-și folosească aceste puncte de viață, aceasta e așteptarea continuă, speranța și tensiunea narațiunii care se lărgește, capitol după capitol, cu noi personaje intersectate la alte vârste, dar care lărgindu-se pare să cucerească de fapt noi teritorii de melancolie.
« Și, cum ieșeam din blocul de patru etaje din Militari, acolo unde m-ai chemat „să ne mai vedem și noi, Tătuțule”, după meditații, mi-am amintit strângerea aceea veche de inimă din Eforie. De data asta mai ușoară, așa cum devin ele, strângerile de inimă, sub rulajul ca de șenilă de tanc a timpului, din ce în ce mai ușoare, mai pierdute în zgomotul lumii.» („Copilăria lui Kaspar Hauser”, Polirom, 2017, pagina 30).
Cu o mână sigură, Bogdan-Alexandru Stănescu pune un cheag solid pe universul care răsare din cuvinte dar la mijloc e o mânuire de goluri și de plinuri care nu-ți dă sentimentul că personajul e pretext pentru niște variațiuni în jurul schemei psihologice a determinismelor sădite în copilărie. Această impresie de complexitate e hrănită în parte de însăși structura liberă a narațiunii, o colecție de 12 povestiri cu titlu autonom și cu un același narator, inegale ca substanță ficțională – cea care vine să dea consistență personajului principal – și inegale stilistic.
Stilistic, cred că reușita e în primele capitole ale cărții unde scenele de familie și cele de stradă, cu detalii violente și tandre și o nostalgie de culoarea chihlimbarului, fac din paginile scrise de Bogdan-Alexandru Stănescu un superb roman al fuziunii de clan și un splendid roman al orașului ca hartă organică, înscrisă în ADN-ul personajului. În destinul lui Bobiță – un (alt) Kaspar Hauser ușor amnezic – ceva rămâne tot timpul inefabil și imponderabil, iar căutarea lui prin memorie, ca pentru a găsi o taină de familie sau un graal personal, are grația vînărilor de vânt.
După 12 povestiri mânuite în 3D, orice rezolvare (violentă) e posibilă în configurația acestei vieți de antierou, rememorată cu hiatusuri dar și cu detalii mărite de ochiul globular al melancoliei. Finalul nu e dezlegarea unei șarade și e, în același timp, o excrescență organică. La final nu știi dacă memoria lui Bobiță și-a secretat melancolia ca pe un capital de viață epuizant sau dacă de supraviețuit nu supraviețuiește, în fond, decît melancolia. Combustibilul literar cu înaltă cifră octanică al lui Bogdan-Alexandru Stănescu în primul său roman.
