RIGOAREA, MĂSURA ŞI GRAŢIA (1)

Pe Ştefan Augustin Doinaş l-am cunoscut în casa părinţilor mei, unde a venit într-o amiază de neuitat să ne citească baladele sale. Când a intrat în odaie, cu paşi sprinteni dar catifelaţi ca de felină, cu un aer semeţ şi totuşi plin de visare, mi s-a părut că a descins la noi dintr-un alt ev, că ochii lui atent de gravi, obrazul smead, sprâncenele încodeiate şi părul tuciuriu strălucitor, în tunsură romană, ieşeau dintr-o tapiserie imperială, însufleţindu-se în faţa noastră.
Apoi, în înserarea care cobora, învăluind încăperea în penumbre, i-am auzit glasul vibrant, cu sonorităţi adânci: Toţi regii mi s-au închinat! /De cine oare mă voi teme?… (2)
Cu capul dat pe spate, ţintuind parcă deodată nevăzutul, tata a fost primul care s-a avântat în himerica împărăţie de cuvinte a poetului. Pe mama şi pe mine ne fascinau încă detaliile: mâinile cu degete brune în care tremurau foile (de sfială? de încordare?), graţia profilului lui Irinel Liciu, părând nemişcat şi în acelaşi timp unduitor-lăuntric, acordat la muzica acelor versuri, minunea că eram hărăzite să fim în prezenţa lor. Treptat ne-am lăsat cuprinse de vraja invitaţiei pe care ameţitorul personaj ne-o lansase şi pentru câteva ceasuri am devenit parte din suita sa princiară, însoţindu-i elanul metafizic: Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse /Mistreţul cu colţi de argint fioros / ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse / copita şi blana şi ochiul sticlos . (3)
Fiecare frază, fiecare cadenţă se amplificau liric imperativ în auzul celor nouăsprezece ani pe care îi aveam în clipa de atunci, căci poemele lui ştergeau barierele vârstelor proiectându-mă în etern: Mereu senin şi tânăr, într-o singurătate /a lucrurilor pline de flăcări care mor /în locul meu, fidele – eu împlinesc în toate /tiparul frumuseţii şi nemuririi lor . (4)
Ceea ce m-a izbit în timpul de apoi care s-a întins din acea înserare până la moartea poetului, a fost tocmai aparenţa tainică de neschimbare. Ştefan Augustin Doinaş nu putea îmbătrâni. L-am întâlnit la mari intervale, cu sentimentul că pe mine vremea mă punea an de an într-o surdină a trăirii, iar pe el dimpotrivă îl regenera, în chip crescător. Entuziasmul, nobleţea şi cutezanţa felului său de a fi îmi dădeau aripi la fiecare revedere. Atunci minunea mi se părea firească, acum când nu-l mai am alături, decât în cărţi, am început să-i cercetez în scris taina.
La întrebare am primit prin lectură trei răspunsuri. În primul: Eu stau nemişcat ca-ntr-o mantă de fier / atent la rotirile-astrale ,(5) poetul, care se aşează alăturea cu zeii ,(6) îşi construieşte eminescian imunitatea, prin transcenderea lumescului.
În al doilea răspuns: Mi-e sufletul ca marea ce-adesea împresoară / o urmă nevăzută de nimeni pe nisip (7), Ştefan Augustin Doinaş trece de partea efemerului, pentru a surprinde în schimbare principiul dăinuirii. În descoperirea naturii palimpsestice a fiinţei, îi simte aproape printre alţii pe Ion Pillat şi pe Lucian Blaga, atunci când spune: Ce umbră, acum când scriu,/ îmi ţine cuvântul în mână?/ sunt forma sub care e viu / un vers pronunţat în ţărână (8)sau când, definindu-şi propria creaţie, mărturiseşte: Pierdute nume, gingaşe cuvinte, / eu niciodată nu vă ies nainte. / Voi sunteţi pretutindeni umbra mea,/ răspuns funebru îngânat de-o stea .(9)
De la conştiinţa ‘absentului’ pe care artistul îl trezeşte la viaţă de îndată ce păşeşte în imperiul rezonant al culturii, Doinaş ajunge, ca Ion Pillat (10)altădată, la acel ‘trecut viu’, ce-i umple scrisul, însingurându-l de sine: Surâde-mi / ca faţa mea să treacă-n ţara umbrei / asemeni pergamentului pe care / s-a copiat un aforism străin .(11) Melancolia pillatiană e însă învinsă de vitalitatea proteică a poetului vânător, care stă la pândă sub măşti legendare, pentru a-şi cuceri identitatea.
El se înfăţişează când în Parsifal, când în Iuda, când în Orfeu, când în Don Juan, când în Tristan, când în Apollo, când în Narcis, când în Oedip sau Laokoon. Percepută prin faldurile travestirii, trăirea îşi extinde prezentul, prin asumarea şi înnoirea vechimii.
A treia soluţie, poate cea mai dramatic originală, mi se pare că vine din două direcţii, una este ilustrată de versul: extaz în lanţ / trăit ca libertate (12) şi se referă la tiparul prozodic. Forma fixă a versurilor, cadenţa impecabilă şi rima au fost rigorile poetice pe care Doinaş şi le-a impus de tânăr, cultivând ‘ţinuta’ care dă farmec aristocratic ideii. Nu era poză, ci venea dintr-un autentic simţ al măsurii şi al bunului gust, prezent în scrisul şi în felul său de a se îmbrăca, sobru şi elegant, în felul de a se purta, cu discreţie şi graţie, în tumultul glasului stăpânit, în plinătatea tăcerilor lui.
Cealaltă direcţie, care se leagă de claustrarea forţată, impusă fiinţei de către o societate mutilantă., e sugerată de poemul Veveriţa în cuşcă, unde animalul captiv se izbeşte nu de zăbrele: de văzul cu gratii / al omului liber (13). Exilându-se în sine însuşi, poetul izbuteşte să-şi facă din izolare o sursă de igienizare morală. Gestul de a pune distanţă între sine şi lume nu vine din indiferenţă şi nici dintr-un reflex de autoapărare, ci dintr-o dureroasă iubire: Ţara aceasta / n-a fost cândva / ţara făgăduinţei? (14)
Mânia, lamentaţia şi sarcasmul, cu care Doinaş a înregistrat deteriorarea României, în regimul comunist şi în cel post-decembrist, nu i-au pot frâna voinţa de regenerare a neamului prin har poetic. Conştient de fragilitatea poziţiei artistului în contemporaneitatea noastră, el spunea: Dar eu, ţinând în mâna mea febrilă/ doar trestia ca floarea de cerneală,/ pe cine să anunţ?/…am vrut să vă trezesc, /dar voi visaţi / atât de-adânc, acest hazliu coşmar (15). Şi totuşi întreaga creaţie a lui Ştefan Augustin Doinaş ca şi debordanta sa activitate culturală şi civică stau mărturie că utopia se poate transforma în realitate. A cântat inefabilul în toiul materialismului, a vorbit despre frumuseţea ideilor în pofida sordidului ambiant, a aşezat tronurile văzului (16) deasupra fenomenelor pestriţe ,(17) într-o perpetuă nevoie de transfigurare.
Gestul universitarilor din Bucureşti de a-i susţine candidatura pentru Premiul Nobel, după Revoluţie, a izvorât tocmai din recunoaşterea impecabilei lui cutezanţe.
De ce n-a fost să fie, pare a explica însuşi poetul când afirmă toţi îmi spun că-s mărul / unui vierme sfânt / însă adevărul / nu e pe pământ (18)
Mă gândesc acum, privind înapoi prin ochianul timpului la seara când l-am văzut întâia oară în casa părinţilor mei, că siguranţa cu care păşea, avântul cu care citea, puterea lui de sublimare veneau nu numai din harul cu care îl fericise Dumnezeu ci şi din iubirea misterioasei lui soţii, veghiindu-i scrisul din penumbră. Cât de dăruiţi păreau a fi unul altuia aflăm nu numai din versul Oriunde-am fi, noi doi suntem acasă (19) ci din multe alte poeme.
Dacă ar fi să plec de pe lume, aş lua cu mine să-mi ţină de cald în etern două fragmente lirice din taina acestui cuplu: N-o să murim nicicând./ O să plecăm,/ probabil într-o seară liniştită, / incognito: aşa cum pleacă regii/ spre-o aventură compromiţătoare (20)… Nu te gândi / la ceea ce rămâne-n urmă / imperativ / e numai ceea ce te-aşteaptă .(21)

1) …de veghe la proba cântării/ stau rigoarea, măsura şi graţia ( Probă de liră în ciclul “Psalmii la televizor” vol. Ontopoeme)

2) Acela – care – nu – se teme – de – nimic (ciclul “Alfabet poetic”)
3) Mistreţul cu colţi de argint (ciclul “Alfabet poetic”)
4) Aniversare (ciclul “Alfabet poetic”)
5) Cvintă ( ciclul “Alfabet poetic”)

6) Căci numai eu, ca Pan suflând în trestii, / în stare sunt să mă dedic ideii, / şi peste ierburi ce foiesc ca bestii /s mă aşez alăturea cu zeii. Odă la o pădure abstractă (ciclul “Alfabet poetic”)

7) Urma ( ciclul “Seminţia lui Laokoon”)
8) Dimensiune (ciclul “Hesperia”)
9) Tristia (ciclul “Parabole lirice”)
10) Cu diferite ocazii, ultima fiind prilejuită de tentativa de definire a spiritului european, Ştefan Augustin Doinaş a mărturisit că Ion Pillat i-a fost model şi mentor, deschizându-i apetitul pentru ‘poezia pură’ şi călăuzindu-l prin cărţile sale spre descoperirea universalului în valorile artei naţionale. Vezi Profesorul meu de poezie în rev. Secolul 20 “Europele din Europa”, nr. 10-12/1999, 1-3/2000, p.171-173.

11) Pecetluieşte cu surâsul (ciclul “Alter Ego”)

12) Terţine despre terţine (ciclul “Ontopoeme”)
13) din ciclul “Vânătoare cu şoim”

14) Psalmul de greaţă (ciclul “Cronica de la Osândiţii”)

15) Acvariu (ciclul “Ontopoeme”)

16) Har (ciclul “Alfabet poetic”)

17) Visez mereu un loc privilegiat/ deasupra fenomenelor pestriţe,/ din care să cuprind netulburat,/ dar mişcător, întregul lor regat. Visez mereu (ciclul “Ce mi s-a întâmplat cu două cuvinte”).

18) Leprosul (ciclul “Vânătoare cu şoim”)

19) Întâlnirea de la Bruxelles (ciclul “Ontopoeme”)

20) N-o să murim (ciclul “Parabole lirice”)

21) Poeme aniversare II (ciclul “Cameră de luat vederi”)