Virginia Woolf şi imaginaţia privirii

Călăuzită de remarca lui William Wordsworth ,(1) după care ochiul percepe dar şi creează pe jumătate ceea ce vede, Virginia Woolf a elaborat, în cheie post-romantică, o fascinantă poetică a privirii. Potrivit acesteia, se pot distinge trei funcţii prin care ochiul artistului adaugă orizontului omenesc noi deschideri.
Mânată de curiozitatea de a pătrunde dincolo de suprafeţe, privirea iscoditoare a eului călător caută să intre în lumile posibile sugerate de ferestrele luminate ale unei case în noapte, de vitrine, de străzile centrale dar mai ales de cele lăturalnice ale Londrei, sau de peisajele unor ţări străine, ca Franţa şi Spania, văzute în mişcare, de la geamul trenului. Scene dintr-un compartiment sau dintr-un magazin, dintr-o librărie, de pe terasa unei vile, aprind imaginaţia privirii care încearcă să compună din fragmente ipoteze de existenţă. Grăitoare sunt, în acest sens, eseurile Hoinărind pe străzi – o aventură londoneză, În drum spre Spania, Clipa: noapte de vară.
A doua funcţie se referă la jocul privirii, ţinând de disponibilităţile eului carnavalesc care probează diverse măşti şi interpretează diferite roluri, în comedia timpului. Capacitatea histrionică a autoarei care a excelat în romane ca Orlando, Valurile, dar şi în piesa Între acte, se revelă din plin, cu aceeaşi, dacă nu chiar cu sporită strălucire, în eseuri. Cititoare pătimaşă a literaturii engleze mai vechi sau mai noi, Virginia Woolf îşi ia din lecturile preferate pe scriitori celebri (John Donne, S.T. Coleridge, Henry James), dar mai ales figuri de al doilea plan, (De Quincey, George Moore, Cowper, Crabbe, Mary Wollstonecraft, Dorothy Wordsworth) şi îi transformă în adevăraţi eroi de roman sau de teatru, construindu-se concomitent pe sine, în tot atâtea identităţi fictive. Ceea ce remarcăm în eseuri ca Elisabetanii cei ciudaţi, Crabbe şi George Moore, este predilecţia privirii pentru personajul secundar, redistribuit în rol principal, cu ajutorul percepţiei care sesizează detaliul insolit, atitudinea deconcertantă, splendoarea gestului solitar, opţiunea excentrică. În alte texte, precum Donne după trei secole şi Omul de la poartă, personalităţi de notorietate literară se revelă a avea metehne ascunse ori sunt surprinse în momentele lor omeneşti, de maximă vulnerabilitate. Coborârea de pe soclu a celebrităţilor consacrate are scopul de a le umaniza şi de a le apropia de semenii lor.
Acţiunea privirii care mută centrul la periferie şi aduce marginea în prim plan se leagă de viziunea polemică, nonconformistă a Virginiei Woolf, viziune ce ne îndeamnă să descoperim o nouă scară de valori, o nouă frumuseţe izvorând din provizoriu, din evanescent, din fragmentarul precar. Totodată, însă, detectăm şi ironia unui astfel de demers, prezentă în eseurile Scrisorile lui Henry James, Stafia lui Sterne, ‘O frunte de mărime mijlocie’, şi Regalitate. În aceste texte, autoarea surprinde cu amuzament, uneori, cu vădită crispare, alteori, modul în care elita poate fi marginalizată de public. În acest caz, în procesul receptării, publicul este cel care iniţiază deplasarea centrului către periferie, condamnându-l la absenţă. Melodrama dificultăţilor de comunicare între artist şi cititor e inteligent condimentată cu reflecţii asupra vanităţii scriitorului şi asupra gustului, adesea, îndoielnic al vulgului. În alte eseuri, precum Autobiografia lui De Quincey şi Omul de la poartă, Virginia Woolf contemplă cu umor discrepanţa dintre mesajul ideal, pe care artistul vrea să-l transmită publicului, şi eşecul real, trăit în procesul comunicării propriu-zise.
În sfârşit, cea de a treia funcţie a privirii creatoare e sugestiv definită în eseul Hoinărind pe străzi…În procesul cuprinderii lumii prin văz, ochiul e o stridie a percepţiei, iar ceea ce înregistrează îl poate afecta, aşa cum grăuntele de nisip, ajuns în carnea scoicii, o îmbolnăveşte, dar suferinţa produce, în timp, desăvârşita perlă. Cu alte cuvinte, privirea artistului transformă realitatea percepută într-o bijuterie. Eseurile La pescuit, Hariette Wilson, Patru siluete, Ellen Terry sunt concludente, din acest punct de vedere. Din fragmentele de jurnal, din scrisorile şi din paginile răzleţe ale unor personalităţi, intrate în uitare, Virginia Woolf compune adevărate opere de artă în miniatură, efigii memorabile.
În realizarea portretelor, autoarea optează pentru tehnici compoziţionale împrumutate din pictura modernistă. Remarcăm, de pildă, în evocarea personalităţii lui Ellen Terry, caracterul deconcertant al părţilor, din care nu se poate reconstitui un întreg coerent. Utilizând procedee ca juxtapunerea contrastelor şi colajul, Virginia Woolf îşi transpune viziunea referitoare la fragmentaritatea percepţiei în alcătuirea unor imagini umane care eludează conturul, definiţia, încadrarea într-o anume tipologie. Fiecare amănunt pare interesant, deschizând o nouă cale de înţelegere, deoarece portretista nu poate poseda niciodată modelul, ci doar urmele acestuia, lăsate în scrieri proprii sau în amintiri consemnate de martori, dar şi în reacţiile autoarei faţă de subiect. Astfel, Virginia Woolf nu are toate piesele mozaicului pentru a crea un ansamblu armonios. Adevărul se află pretutindeni, spart în ţăndări, şi tot ce poate face mintea creatoare e să lase spaţii albe în edificiul cuvintelor, să valorifice golurile, întrebuinţându-le sugestiv, ca pe nişte ferestre în componenţa zidirii. Aşa se şi explică interesul Virginiei Woolf pentru figura minoră care captează, asemeni ciobului de oglindă, strălucirea majoră a vieţii. Eseul Moartea falenei e un exemplu elocvent în această direcţie.
Tablourile literare din aceastã galerie pot fi privite atât ca imagini de sine stătătoare dar şi ca părţi ale unui autoportret în mişcare. Virginia Woolf îşi vede personajul în termenii procesualităţii,, în portretizare, ea pune accentul pe devenire, de aceea nu descrierea, ci dramatizarea este principala strategie de reprezentare. Scriitoarea urmăreşte în esenţă două teme, utilizând diversele modele, ca variaţiuni. Acestea sunt: a) trecerea fiinţei de la splendoare la neant, sub lucrarea timpului şi b) încercarea artistului de a se opune morţii prin crearea şi impunerea unor valori perene.
În bătălia minţii cu beţia distrugerii (eseul Gânduri de pace în timpul unui raid aerian), Virginia Woolf flutură stindardele umaniste ale raţiunii, solidarităţii şi credinţei în primatul culturii asupra naturii dezlănţuite. În această perspectivă, percepem sensul de efigie, de monument, al portretului, care este totodată trofeu, smuls din ghearele timpului, de către creatorul învingător.

(1)William Wordsworth îşi exprimă această observaţie în poemul Tintern Abbey.

2 Comentarii

  1. Dușan Crstici says:

    Unforgivable mistake: it’s pride! Now, I must eat humble pie. Sorry isn’t hardest word for me. D. C.

  2. Dușan Crstici says:

    O lectura fascinanta, încântătoare, si, pentru mine, revitalizatoare după decenii de ignoranta. Un text atât de seducător, text ce mi-a permis sa trăiesc o magie. Intr-un sfert de ceas determinant, am înțeles cat de minunat a fost grupul Bloomsbury, si ca atare cat am pierdut si in domeniul artelor prin instalarea robiei comunismului etatizat. Cea de a treia funcție a privirii creatoare, în viziunea Virginei Woolf, a fost desigur influențată minunații postimpresionisti ai celebrului grup, Vanessa Bell, Roger Fry si Duncan Grant. God blessed the Queen, God blessed England, and God blessed You, our national prinde and genetic treasure. Cu deosebit respect, Dușan Crstici

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *