Lucian Boia, la aniversară- despre terapia lucidităţii

La douăzeci de ani de la apariţie, “ Istorie şi mit în conştiinţa românească” îşi păstrează, intact, potenţialul de luciditate iconoclastă. Demersul lui Lucian Boia este, în România anului 2017, ca şi în România anului 1997,unul situat în contra curentului. Lucian Boia este, atunci, ca şi acum, un “ duşman al poporului”. Denunţarea sa este misiunea patriotică a oricărui român demn de acest nume.

La aniversară, textul lui Lucian Boia este investit cu actualitatea pe care i-o conferă renaşterea naţionalismului esenţialist şi etnicist. De la Viktor Orban până la Victor Ponta ori Liviu Dragnea, xenofobia demagogică este mantia în care se îmbracă populismul anti-democratic. Celebrarea identităţii este strategia prin care subminarea instituţiilor statului de drept este realizată, sistematic. Flatarea poporului serveşte celor care se visează salvatori, eroi şi o profeţi.

În postafaţa la ediţia de faţă, Lucian Boia evocă, cu acea ironie casantă ce este una dintre calităţile scriiturii sale, memorabilul apel al academicienilor români din primăvara lui 2017. Coincidenţele nu sunt, în România, niciodată întâmplătoare. Reflexele de obedienţă şi de slugărnicie sunt înscrise în genomul intelectualului de partid şi de stat. Manifestul academic din 2017 este proba continuităţilor ideologice ce traversează post-comunismul românesc. Drumul de la Ilie Ceauşescu şi a sa istorie militară a poporului român la demascarea ameninţărilor externe la adresa integrităţii statului nostru se realizează, dialectic. Sindromul cetăţii asediate revine. La fel de de pernicios ca în Ungaria autocratului Orban.

În acest context al României lui Liviu Dragnea, luciditatea programatică a lui Lucian Boia îşi conserva aerul subversiv. Strategiile de restauraţie intelectuală din educaţie şi din cultură sunt semnul acestei ofensive în care se recunoaşte tonul ceauşismului târziu. În fibra PSD se află moştenirea “ Vetrei Româneşti “ şi a “ României Mari”. Fesenismul duce mai departe abordarea identitară în care se unesc, majestuos, cultul eroilor de mucava şi elogiul excepţionalismului românesc.

“ Istorie şi mit în conştiinţa românească” este ghidul ideal spre a pătrunde în imaginarul patologic al contemporanilor noştri. Revărsarea de energii dacice nu poate surprinde decât pe cei care nu sunt familiarizaţi cu arcanele istoriei de partid. Culoarele energetice de acum evocă strădaniile savanţilor improvizaţi de a organiza catedre de limbă dacă. Vitalitatea acestor elucubraţii este vitalitatea autohtonismului însuşi. Demenţa intelectuală nu este, niciodată, un act gratuit, ci hârtia de turnesol care probează persistenţa complexelor identitare.

Cu un an înainte de momentul 2018, unitatea naţională este şi rămâne temelia discursului oficial. Pompierismul şi festivismul sufocă orice elan critic. Dezbaterea lucidă este demascată ca un atentat la adresa Statului- a unui Stat care se află, întotdeauna, mai presus de cetăţenii care sunt doar supuşi fără glas. Centenarul României Mari va fi ocazia sanctificărilor grandilocvente. Fastul kitsch este moştenirea pe care stalinismul naţional o lasă lui Liviu Dragnea şi colegilor săi.

În cele din urmă, terapia lucidităţii, centrală în opera lui Lucian Boia, este materia din care se poate modela patriotismul însuşi. Este vorba de acel patriotism care nu se intruchipează în statui groteşti sau în campanii mediatice jalnice, ci durează spre a ne conduce pe drumul edificării discrete, tenace şi modeste. Eliberarea de complexele ce hrănesc fantasmele politice este posibilă doar prin reinventarea ataşamentului autentic faţă de România. Simţul critic este antidotul ce poate preveni alunecarea în delir naţional: regăsirea patriei trece prin renunţarea la auto- iluzionarea colectivă.