Lorand Gaspar : necunoscutul

Premiul Goncourt pentru poezie a fost acordat în 1998 lui LORAND GASPARD pentru întreaga sa creație poetică. Deși născut la Târgu Mureș (28 Februarie 1925) este practic necunoscut în România. Pentru această lipsă din peisajul cultural românesc nu am nici o explicație. Poate pentru că este poet, poate pentru că este de origine maghiară, poate pentru că meseria lui (practicată până la 70 de ani) a fost medicina (medic chirurg), poate pentru că este și un fotograf cunoscut, poate pentru că din 1954 până în 1995 nu a locuit în Europa (1954-1970 Ierusalim, 1970-1995 în Tunisia), sau poate toate la un loc.
Cu toate acestea vreau să precizez că numele lui l-am întâlnit pentru prima oară în revista România Literară la rubrica Meridiane în anii 90, dar nu mai mult de 2 rânduri. Este necunoscut în ciuda faptului că i-au fost totuși publicate în România două cărți, `Foi de observație` la editura Kriterion în 2005 si…o carte de fotografie la Târgu Mureș, amândouă trecute complet neobservate (de prima eu am aflat doar întâmplător acum câteva zile). Este astfel total necunoscut în țara în care s-a născut, în țara a cărei limbă o vorbește încă din copilărie (alături de maghiară și germană). Alături de aceste limbi ale copilăriei s-au adăugat și altele, engleză, italiană, greacă, arabă și franceză, limba în care a și tradus mult, limba în care a ales să își scrie poezia, a ales franceza cam în același moment și loc cu Cioran (Paris 1946-47).

La Paris ajunge după un „voiaj„ de aproape 2 ani, „voiaj„ început la Budapesta în Octombrie 1944 la 19 ani (era de un an student la Școala Politehnică) „grație și datorită„ armatei germane care l-a arestat și deportat alături de mulți alți tineri maghiari (după debarcarea lui Horthy) în Germania într-un lagăr de muncă undeva în sudul orașului Stuttgart.
„ A fost primul meu voiaj în Germania. Pe drum nu am văzut decât cerul plin de fum și defilarea stâlpilor de telegraf și a zidurilor murdare din gările de transit„
Din lagărul de muncă evadează în Aprilie 1945 și fuge spre vest fiind arestat de armata franceză, armată care îl ține într-un lagăr din Alsacia timp de aproape 1 an. După lămurirea situației sale, întrebat unde vrea să se ducă, în Franța sau să se întoarcă acasă în Transilvania (tatăl lui, provenit dintr-o familie de țărani și ajuns prin eforturi proprii mic industriaș, se sinucisese înainte de Crăciun 1945 nesuportând ocupația sovietică), alege, fără să stea pe gânduri, Franța, Parisul, limba franceză și Universitatea de Medicină. La terminarea studiilor în 1954 câștigă un concurs pentru postul de medic chirurg al Spitalului Francez din Ierusalim unde pleacă împreună cu soția și cei 3 copii mici. Rămâne în Ierusalim până în 1970 când se mută în Tunisia, tot ca medic chirurg, pentru următorii 25 de ani. După ieșirea la pensie, 70 de ani, continuă studiile și cercetările științifice legate de activitatea cognitivă și neuronală (publică și studii în această specialitate).

În toată această perioadă (începand chiar din adolescență), scrie, traduce, face lungi călători, în special în deșert, face fotografie, publică primul volum de poesie în 1966 (Premiul Apollinaire 1967) și încet încet se indreaptă spre Premiul Goncourt. Despre poesia lui, numeroase volume (inclusiv cele de aparentă proză sau jurnal, în fond tot poesie), nu aș putea să spun multe lucruri neavând pregatire de specialitate, în schimb părerea mea profunda este că trebuie citită. Și totuși, fie și nespecialist, cu ușurință, am remarcat frumusețea și stilul aparte…clinic…se vede `mâna` doctorului până și în titlul unui volum `Foi de observație`.
„Medicina tinde să îmi ocupe tot cotidianul, mi se insinuează chiar și în somn. Nu putem negocia cu o stare de urgență. Dar cu cât suntem mai invadați de ea, cu atât este și mai necesar să ne oprim, să privim în jur, să respirăm. Momentul notarii unei idei, un moment de incantare si uimire. Aceste foi de observație îmi sunt un fel de respirație.„ (`Foi de observație`)
Pentru că o traducere a mea nu ar fi atât de reușită ca a unui adevărat traducător copiez aici o poesie a lui în original, franceză :
Langue natale
Les contraires qui sont battement au cœur du monde, la
parole les porte à déchirure.
Dans la dislocation que plus rien ne guérit, la ferveur d’une
langue dévore son avenir.
Fouet d’une phrase sans équivoque.
Ici s’est tenue la lumière d’un arbre, là s’est dissoute la venue
d’un pas.
Dans le buisson des cris le dieu se creuse de mutisme.
Quelque flamme que tu portes – si peu cette eau qui s’évapore.
Fraîche amertume du sel dans les plis de lumière.
(„Approche de la parole„, Gallimard)

Mai multe aș putea spune despre Lorand Gaspar traducătorul. A tradus mult în franceză, din italiană , din engleză, germană, greaca și maghiară. Poarta prin care am intrat apropiindu-mă de el, descoperindu-l, a fost, paradoxal și poate bizar, o traducere făcuta a lui. Deși îi știam numele de mulți ani, doar anul trecut curiozitatea m-a împins să îl citesc. Mă duc la marea bibliotecă și îi caut numele. Pe lângă o serie de cărți de poesie a apărut în listă și `Jurnal 1945-1954` George Seferis, Gaspar fiind traducător. Cum sunt un împătimit al jurnalelor și curios din fire am împrumutat cartea. Pe George Seferis (1900-1971), îl știam, poet și diplomat grec,și pe el, doar după nume și faima venită odată cu Premiul Nobel pentru Literatură 1963. De la primele pagini am fost fascinat de frumusețea frazelor lui Seferis, încântându-mă atât de mult încât am căutat, găsit și cumpărat tocmai din Franța un volum masiv, antologie, al Jurnalului său (încă netradus în întregime într-o altă limbă) volum tradus de un alt traducător. L-am primit prin poștă, îl deschid și citesc la întâmplare fragmente de ici și de colo…brusc am realizat că parcă nu-i același Seferis cu cel tradus de Gaspar…ce citeam acum suna mult mai puțin poetic, mai puțin frumos chiar, ba chiar aceleași pagini sunau diferit în cele două traduceri…evident era același text, nu era nici o diferență de informație, și cu toate acestea traducera lui Lorand Gaspar era pur și simplu superbă, prin comparație. Un dubiu, o mare îndoială mi-a mușcat inima…care este adevăratul George Seferis?, cel tradus de Gaspar ori celălalt? Și dubiul va persista pîna in ziua când…voi reuși să îl citesc în original, limba greaca…adica, probabil, niciodată. Săracul Seferis, el chiar nu are nici o vină și de aceea `i-am mai dat o șansa`, am cumpărat o traducere, de data asta o traducere în engleză, deci alt traducător, alte părți din Jurnal, unele aceleasi…ei da, se pare că George Seferis nu are nici o vină, traducerea în engleză se apropie mult de cea a lui Gaspar, se apropie dar nu o întrece (deci, logic, celălalt traducător în franceză, clar, nu este la înălțimea lui Seferis…și nici a lui Gaspar).
Practic, traducându-l pe George Seferis, Lorand Gaspar intră în pielea lui de poet, asumându-și acest text plin de poezie aproape total, făcându-l astfel să strălucească!. Seferis era un prieten drag si de lunga durata, împărțind împreună iubirea pentru Marea Egee, insulele greșești, în special Patmos unde Gaspar își cumpărase o casă încă din 1961, tratând gratuit in luna de vacanța anuală, ca singurul doctor de pe insulă, practic toți bolnavii localnici.

Ca o paranteză, o anecdotă, o ghicitoare…in afară de Saul Bellow, ce alt Nobel al Literaturii a vizitat și scris despre…Romania? Răspunsul este…George Seferis care, diplomat de carieră, a vizitat Bucureștiul de două ori în perioada interbelică, a două vizită, mai 1939, a lăsat urme și în opera lui, publicând mai târziu o poezie despre…o statuie din București! Statuia este statuia ecvestră a Regelui Carol Întâiul, realizată de Ivan Mestrovic (distrusă de comuniști după război și, oarecum, înlocuită de o alta după 1989, alta mult mai puțin monumentală și mai puțin reușită), statuie inaugurată doar cu câteva zile înainte de vizita lui Seferis (ce îl însoțea pe primul ministru grec la o conferință a Antantei Balcanice). Seferis a locuit într-una din camerele de la Hotelul Athenne Palace și astfel privind pe fereastra camerei statuia din fața Fundațiilor Regale a scris, din prima, o poezie la care apoi nu pare că a mai revenit, nefiind publicată, dealtfel, decât postum. Dacă sunteți curioși puteți cîți un studiu interesant despre acest poem aici: https://ceb.revues.org/4880

Lorand Gaspar a iubit și probabil încă mai iubește astăzi la 92 de ani întinderile deșertice, pământurile uscate de un soare torid. Pe lângă că a locuit peste 40 de ani în țări aproape deșertice, a și călătorit fără încetare în ținuturi aride și, pentru el, pline de poesie, poesie a deșertului pe care o regăsim în multe volume ale lui, poesie pe care o regăsim și în multele fotografii excepționale (expuse în nenumarate expoziții și publicate în mai multe albume) de-a lungul acestor voiaje (povestește ca primul aparat de fotografie l-a primit în dar de la dragul lui tată la 12 ani). „Fotografia, o altă latură a percepției poetice a lumii.” (Lorand Gaspar)
Cu certitudine Lorand Gaspar este un scriitor, un poet, un artist ce rămâne încă a fi descoperit în România, o bucurie de care românii nu merită să fie privați, mai ales că el s-a născut la Târgu Mureș acum 92 de ani.

Închei cu câteva rânduri ale sale traduse oarecum modest de mine (pentru două exemple păstrez și originalul care sună mult mai bine decât traducerea).

„Scrisul unui poem este de fiecare data o reînvățare a limbii.„
„…aceasta frază care trebuie reinceputa mereu, fără odihnă, nu pentru a ajunge la o himerică perfecțiune, ci pentru a extirpa, înlătura, pe cât posibil bucățile irigate prost, inerte, straine…„
« Et si les mots s’avèrent parfois impuissants à communiquer un moment de « vraie vie », à faire partager ce qui nous est apparu comme une connaissance vive, puissent-ils du moins témoigner d’un immense désir de lumière partageable. » (Feuilles d’observation)
„Și dacă uneori cuvintele se arată neputincioase în a comunica un moment de viață adevărată, faptul de a împărtăși altora ceea ce ne-a apărut la un moment dat ca o cunoaștere vie ar putea să pară, măcar atât, o imensă dorință de lumină comună.„ (`Foi de observație`)
« L’homme est un miracle dont la vie sur terre jamais peut-être ne guérira. » (Approche de la parole)
„Omul este un miracol de care viața pe Pământ nu va putea niciodată să ne vindece.„ (`Apropierea de cuvânt`)
Deasemenea sunt convins că o traducere, antologie, din imensul și minunatul Jurnal al lui George Seferis ar fi bine venită și bine primită în România.

Pentru cei ce vor să citească mai mult din poesia lui Lorand Gaspar:
http://www.terreaciel.net/Lorand-Gaspar
și
http://www.espritsnomades.com/sitelitterature/gaspar.html

un text despre poesia lui, text în care sunt înserate și poze făcute de el în deșert :
http://www.larevuedesressources.org/lorand-gaspar-faire-la-lumiere-sur-l-origine-du-secret,1336.html
Interviu video:
https://vimeo.com/45800524
Interviu audio (exceptional):
http://www.crlv.org/conference/rencontre-avec-lorand-gasparhttp://www.crlv.org/conference/rencontre-avec-lorand-gaspar

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *