Interviu IRINA MARGARETA NISTOR: Cum se poate clătina comunismul cu filme occidentale

Dialog exclusiv Lapunkt între IRINA MARGARETA NISTOR și Cristian Pătrășconiu.

Ați știut că veți face istorie în timpul în care dublați filmele?

Nu. Deloc nu m-am gîndit la așa ceva. Mărturisesc că le-am tradus doar pentru că îmi făcea plăcere să văd filmele. În primul rînd, nu îmi dădeam seama de aploarea problemei – nimeni nu îmi spunea cât de mult contau acestea și în cât de multe zone din țară ajungeau aceste filme. Unii credeau că știu și, prin urmare, că nu mai e nevoie să vină și să îmi spună. Alții, din teamă; teama aceasta pe care eu o urăsc teribil în comunism (teama și faptul că nu ne-au lăsat să călătorim), cultura aceasta a suspiciunii care ne-a întunecat sufletele atunci…E vorba despre o cultură a suspiciunii care nu a dispărut – o regăsim și acum în societatea noastră, pentru tot felul de fleacuri adesea. Este una din fantomele comunismului care a supraviețuit în mod spectaculos în aceste vremuri și care, mă tem, prosperă azi. E chiar mai mult decît o simplă fantomă. Cum ar zice francezul: este una foarte cărnoasă!

Cum ați început să dublați filmele? Cum a început totul, ca să zic așa?

Nu a fost ceva brusc. Aș putea spune că am făcut lucrurile de genul acesta treptat. Eu am început prin a traduce, dublînd, la cinematecă. Așa am pornit. Acesta a fost traseul: cinemateca mai întîi, apoi televiziunea publică, apoi casetele video. Inclusiv la cinematecă erau foarte multe filme din acestea sensibile – se dădeau de regulă dimineața. Ca spectator, trebuia să ai un abonament. Apoi, erai nevoit să stai la niște cozi infernale. Erau filme din acestea pe care nu le-ai fi putut vedea niciodată la televizor. Și acolo era o formă de a fi pieziș regimului. Cînd îmi ieșea cîte o ”șopîrlă”, aveam sentimentul că mai dau cîte o scatoalcă regimului. Avem o oarecare senzație că acolo sînt liberă, că pot să spun, uneori, ceea ce vreau.

1 IMN

Deci, și la cinematecă, tot traducere simultană.

Da, traduceam simultan, la microfon. Erau și unele scene în sală: la un film al lui Bergman, cînd am ajuns la replica ”în dimineața cutare, nu s-a mai găsit lapte”, toată lumea din sală a făcut ”hăăăă”. Deși era un film despre nazism, situațiile erau perfect comparabile cu ceea ce era atunci la noi, în comunism. Oul de șarpe, așa se numea acel film. Cred că am tradus, live, acest film, nu știu, de 7 sau de 9 ori. Era musai să traducem live – era o peliculă de 35 și nu aveai cum să puo voce peste ea. Au încercat acolo la un moment dat să ne înregistreze pe o casetă audio – dar era un decalaj cu acțiunea filmului, ceva de-a dreptul comic. Ei, cum ziceam, a trebuit să merg și să traduc live de fiecare dată la Oul de șarpe. Și de fiecare dată, aceleași reacții.

Apoi, la TVR, unde era acea comisie ideologică. Era, practic, o comisie de cenzură. Era o comisie în care era directorul general, adjunctul și secretarul de partid – vedeau filmele, spuneau care merge și care nu merge, spuneau de unde să se taie din cîte un film. Dacă nu le convenea ceva și îți trînteau filmul începeau cu limbajul specific: ”și, care e mesajul?”. Când spuneau așa ceva, era clar că, fie și dacă tu încercai să îl explici, filmul acela nu va trece de ei. Adică nu va fi văzut la TVR. ”Care este mesajul?” era echivalent cu o sentință implacabilă. Erau multe teme din acestea sensibile. De exemplu, să nu fie filme cu bătrâni – asta putea fi interpretată ca o aluzie la cei doi Ceaușești. La un moment dat, în ”Om bogat, om sărac”, în nu știu ce episoade apărea ideea că un personaj omorîse pe cineva în trecut. Circula ceva similar și despre oficialii de atunci; mai precis, despre nea Nicu, la cooperativizare, cînd ar fi împușcat chiar cu mîna lui cîțiva oameni. Așa că au oprit serialul de la difuzare.

Și dublarea casetelor video?

Tot pe atunci a început. La cinematecă a început în 1980, cînd eram în ultimul an de facultate. În același an, am început să dublez și la televiziune.

Din 1985 a început această poveste. Pe un culoar din TVR, a venit la mine un tip care era, oficial, șeful pompierilor la noi. La cîteva decenii după acel moment, într-un film documentar despre ce am făcut eu înainte de 1989, omul i-a spus realizatoarei că ”avea o misiune” și că nu era chiar șeful pompierilor. Atunci, eu nu mi-am dat seama de așa ceva.

Mi-a spus că există un om care e interesat de cineva care să dubleze simultan filme direct pentru casetele video. Am ajuns în casa respectivă, unde erau aparatele de redare și de de dublaj. A fost mai întîi un test – ca să vadă cît de bine știu limba engleză. Țin minte perfect ce film era – Doctor Jivago. Eu mai văzusem acest film, fiindcă, pe vremea aceea se mai făceau niște vizionări clandestine la Arhive. Tot așa, cu ștabii vremurilor de atunci. Care, bineînțeles, că nu știau o boabă din vreo limbă străină. Am văzut acolo ”Nașul”, de pildă.

Abia mai apoi am înțeles că acel test fusese doar așa, de formă. Pentru că, în realitate, ”patronul” acela nu știa nici o limbă străină, deci nu avea cum să mă verifice pe mine dacă traduc corect sau nu.

Cît era de legal, de ilegal ceea ce făceați atunci?

Era ceva de mijloc. Nu puteai să spui că era legal sau ilegal. Legal vorbind, în principiu, ceea ce ar fi putut ei să facă era să îl aresteze pentru ”cîștiguri ilicite”. El nu își declara cîștigurile acestea. Ar fi putut să fie, dacă s-ar fi pus așa problema, un ”cîrlig” economic. Acolo, să zicem, intra sub incidența legii. Altfel, nu exista prevedere legală pentru ceea ce se făcea atunci. De altfel, acest spațiu legal gri a existat și după Revoluție, pînă în 1996, cînd s-a dat legea drepturilor de autor.

Așa era sistemul comuniștilor. Legal, avea anumite ”găuri”. În plus, ei nu te luau pentru că ai zis ”Jos, Ceaușescu”. Te legal pentru cu totul altceva – să zicem, pentru că ai parcat prost mașina. Sau mai știu eu ce. Încadrarea legală, mai ales în ultima perioadă a comunismului, era cu totul alta decît ceea ce îi deranjau pe ei cu adevărat. Și, am observat și eu asta, cred că asta se întâmpla în toate celelalte țări comuniste.

La nivel de hard-core, cine erau cei implicați în acest proiect, de aduce, dublaj traducere, distribuție de casete video cu filme străine?

E drăguț spus ”proiect”. Era acest domn, domnul Zamfir, cel care coordona acolo, în acea casă, această activitate. Toader Zamfir – acesta este numele său și este cît se poate de real. Și Mircea, cel de-al doilea traducător care dubla casetele video din acea vreme, este la fel – cît se poate de real. El era cel care traducea din germană filmele. Cu el, povestea era foarte interesantă – el practic lucra la Ambasada RDG-ului. Mai era și un inginer electronist, un tip absolut genial. Tot Mihai îl chema și pe el – din păcate, a murit între timp. El a fost cel care a făcut mixerul care ne ajuta pe noi să traducem. De asemenea, el lua de pe satelit, de pe ceva care se chema cred că filmnet, lua filme din greu. Cei de acolo băgau cod – ca să nu poate fi furate filmele de acolo. Dar Mihai spărea mereu aceste coduri. Le spărgea săptămînal. Era un tip foarte foarte isteț. Mai erau, tot în acea casă, câțiva oameni care reparau toate alea de pe acolo. La ce rulaj aveau aparatele, astea se mai stricau, normal. Mai erau și văr de-al lui Zamfir care era trimis, din cînd în cînd, să aducă filme din străinătate. Pe aceștia din urmă eu nu îi știu prea bine. Și nici studioul unde erau copiate casetele. Eu, de altfel, am stat aproape numai la subsol – acolo traduceam, acolo aveam, izolație fonică. Nu știu prea bine ce se întîmmpla cu filmele după aceea. Casa în care se întâmplau toate acestea îi aparținea lui Finteșteanu. Zamfir a cumpărat mai întîi jumătate; apoi, pe măsură ce a început să facă tot mai mult profit cu vînzarea casetelor, a luat și celaltă jumătate.

Un ordin de mărime pentru ceea ce făceați dumnevoastră acolo? Ca să avem și un tip de încadrarea cantitativă, statistică pentru acea muncă?

Traduceam cam șase filme pe zi. Cam aceasta era o normă obișnuită.

Pe zi???Hopa!!!Cum era un program al unei zile obișnuite?

Era cam așa: veneam la 3 jumate, de la Televiziune, cînd terminam cu slujba. Era foarte aproape, de fapt. Era vis-a-vis de TVR. Se merge foarte puțin pe o stradă și îți iese repede în cale această casă care se cheamă ”Petrescu”, așa cum o chema și pe bunica mea. Intram acolo și ieșeam cînd trebuia să termin. Făceam nonstop trei ore jumate sau patru. Mă opream cît să beau o cafea. Și apoi, cel puțin încă pe atît. Ăsta era stilul meu. Nu aveam nevoie de pauze mari. Îmi place să lucrez întins. Traduceam filmul cap-coadă. De fapt, două dintr-odată, pentru că el deja punea cîte două pe cîte o casetă video. Nu mă puteam opri, căci erau două filme pe casetă. Totul era la prima vedere. Nici nu este adecvat să spun că eu făceam un dublaj pe acele casete; ei făceam un voiceover. Este o voce peste ceva; noi auzim originalul, iar eu trebuia să vorbesc, adecvat și inteligibil, peste vocile acelea originale.

Deci, cît lucrație pe săptămînă?

Nu era așa. Filmele veneau, la un moment dat, multe, cît mai multe. Ei, atunci trebuia să le faci. În cît mai scurt timp. Nu aveam o cadență zilnică. Dar veneau foarte multe. Existau uneori cîte o săptămână în care nu aveam ce filme să dublez. Dar acestea nu erau multe.

Mii de filme pînă în 1989? E adecvat să spun așa?

E o cifră justă: cam 3.000 de filme pînă în 1989. Cu o media de 6-8 filme pentru o zi. Am avut, dar o singură dată, și 10 filme într-o zi. Cred că asta s-a întîmplat într-un week-end, cînd era SRL-ul ăla: o sîmbătă liberă pe lună. SRL nu avea nici o legătură cu ceea ce se înțelege azi prin acest termen. Însemna Săptămîna Redusă de Lucru. Cînd era așa, lucram mai mult la dublajele mele. Trebuie să fi fost o medie de 600 de filme pe an pînă în 1989, cu o media de un film jumate, două pe zi. Dar nu  făceam în fiecare zi. Le făceam cînd venea cîte un pachet cu casete din afară. De asta, media reală a muncii mele efective era de 6-8 filme pe zi.

În termeni financiari, ce însemna această muncă  – dacă se poate spune?

Simplu: am cerut 100 de lei pentru fiecare film dublat și ei mi-au dat 200 de lei pentru un film. Să vă și spun de ce inițial am cerut 100: pentru că la Cimematecă, acolo unde debutasem cu tipul ăsta de muncă, mi se dădeau 60 de lei. Și ăia impozabili. Și eu am zis să negociez: cer 100; l-am rupt! Ei bine, el era pregătit să îmi dea, lejer, dublu.

Vă dați seama că el a făcut milioane. În banii de atunci. Chestiunea în care s-a păcălit el este că eu sînt atît de pasionată de filme încît, exagerez poate acum puțin, aș fi făcut munca asta pe gratis. Doar ca să văd acele filme. Mai mult – îmi vine să zic că aș fi fost în stare să îi și dau ceva doar ca să mă lase să fac asta. Totuși, a pierdut ceva la negociere 🙂

La fel, ca ordin de mărime, cam cîte casete s-au dus în țară înainte de 1989?

Hm. Nu știu să îmi dau seama…

Sute de mii?

Nu pot să spun exact. Dar nu aș nega asemenea cifre. În primul rînd: el avea în fiecare județ cîte un om care îi acoperea județul respectiv. Un fel de relee locale. Între aceștia, și Silviu Prigoană, afaceristul și politicianul de acum. Odată, realtiv recent, înainte de a intra la o emisiune de televiziune, la cabina de machiaj, dl Prigoană chiar mi-a mulțumit pentru că și-a început afacerile cu casetele traduse de mine. Și nu e singurul care mi-a mulțumit pentru așa ceva. Au fost mai mulți care au făcut-o – fie că și-au luat prima mașină, casă, șamd. Am îmbogățit mai mulți oameni; pe mine, mai puțin. Vali Invan, caricaturistul – și el și-a luat nu știu ce stație cu banii cîștigați din casete.

Lumea credea că sînt filmele mele, că e afacerea mea. Uneori și spuneau că filmele traduse de mine erau mai bune. Dar nu era așa. Filmele erau bune sau mai puțin bune în sine. Dar era, trebuie să recunosc, o adicție pe vocea mea. Eu nu am tradus niciodată alb.

2 IMN 3 IMN

Chiar, în ce termeni ați descrie vocea dumneavoastră? Cum era, cum e ea? Dacă ar fi să răspund scurt, în calitate de consumator al unor filme dublate cu vocea dvs înainte de 1989: de neuitat…

Era și este o voce pasională. Tehnic vorbind: nu este o voce de radio. Nu este una profundă; de exemplu, vocea mea se înalță. Fac în gînd exerciții pentru a reda și cea mai bună traducere pe care sînt eu în stare să o fac, dar și tonalitatea cît mai adecvată a acesteia. Uneori, la unele filme, dădeam două trei soluții pentru cîte o afirmație de acolo. Eu am făcut limbi străine și mi se părea că îl ajut pe privitor să înțeleagă mai bine dacă îi ofeream niște sinonime acolo. Era ca un automatism.

Îndulceam uneori replicile. Mai tîrziu mi-am dat seama că eu traduceam și dublam ca și cum aș fi vrut să fac replici de teatru. Mai tîrziu, am tradus foarte multe piese de teatru; nu și atunci. Ei, și cînd traduci o asemena piesă de teatru, trebuie să te gîndești bine cum intră cuvintele acelea în gura actorului, cum le spune el, nu trebuie să se împiedice de multe consoane – sînt acolo niște reguli foarte prețioase…

La filme, înainte de 1989, eu făceam lucrurile acestea în mod instinctiv. Nu știam ce anume era, dar îmi clar acum că asta făceam. Puneam replici.

Vocea, ca să revin la ea: pasională, răgușită. Este o voce cu personalitate. Și, încă o dată, este pasională: dacă vreți, este la mijloc și pasiunea aceasta pentru film care se mută în ceea ce fac alături de un film, dublînd și traducînd.

V-a salvat această voce? A fost, spune, o voce salvatoare în vremurile acelea, destul de întunecate?

Da. Putem spune una ca asta.  Fără să conștientizez atunci acest fapt, în acești termeni. Dar putem privi și felul acesta, desigur.

Acum, uneori, este chiar amuzant și foarte plăcut de altfel cînd mă oprește cineva și îmi spune: vai, dar știți ce mult vă seamănă vocea cu aceea a doamnei care dubla filmele înainte de 1989. Și eu spun prompt: nu îmi seamănă deloc! Căci sînt chiar eu 🙂

Cum erau traducerile de la comisia de cenzură din TVR și cum erau, prin comparație, cele pentru filmele care ajungeau pe casetele video?

Este o discuție care ajunge și la termenii ”contrîngere-libertate”. Pe casetele video, traduceam absolut tot. Mai puțin înjurăturile – și despre ele aș vrea să insist puțin. Cînd puneam voce pe casetele video, nu traduceam exact cum se înjura în engleză. Dar aici nu era o chestiune de cenzură. Era o chestiune de educație. La mine în casă nu s-a înjurat niciodată, părinții mei nu înjurau, bunicii mei nu înjurau. Și nici eu nu puteam să spun așa ceva.

”La naiba” apărea destul de des pentru înjurători destul de grele în engleză – unele care începea cu ”F…”, altele, chiar și mai grele…

Da. Din acel motiv pe care l-am menționat mai sus. Eu, cred că pînă la 25 de ani, nici nu am zis ”dracul” vreodată. Nu spuneam ”la dracu”. Acesta era mediul în care am crescut eu. Și el și-a pus într-un mod semnificativ amprenta asupra mea, inclusiv, iată, asupra muncii pe care o făceam.

Să vă mai spun încă ceva: noi am avut în familie și deținuți politici. Și eu știam despre acele metode de tortură – cînd îi puneau să își înjure morții, mama, frații, tată, surorile. Cu înjurături grele. Și eu am zis așa: eu nu vreau ca vocea mea să se tranforme într-o voce de torționar. Din afară poate că sună neobișnuit ceea ce v-am spus acum. Nu este deloc așa. Mi se pare cît se poate de normal să refuz să înjur.

Nu mă cenzura nimeni – așa cum, poate, s-ar crede. Comuniștii înjurau îngrozitor. Aș fi putut pune pe casetele video acele înjurături. Cînd se enervau, înjurau de mama focului. Inclusiv femeile o făceau. Dar eu am refuzat să o fac.

Existau, pe de altă parte, și aici, la casetele video, cîteva linii roșii. Nu puteam folosi cuvintele gen ”biserică” și derivatele din aceeași familie de cuvinte. Preot, Dumnezeu, Paște, Crăciun. La TVR era în felul următor cînd era vorba de asemenea cuvinte: aveam grijă să evit aceste cuvinte; fie să le sar direct, fie să caut ceva oarecum asemănător, dar neutral.

Cum spuneați, iau la întîmplare acest exemplu, despre un preot?

Despre un preot, evitam pur și simplu. Îi ziceam ”John”, spre exemplu, și treceam mai departe.

Despre Dumnezeu?

Ooo, aveam. Ziceam: Cel-de-Sus. Era un termen neutru!

Paști, Crăciun?

Simplu: sărbători. Toate erau sărbători. Cum spune azi corectitudinea politică  – să înlocuim cuvintele religioase cu termeni cît mai neutri, mai descriptivi. Am văzut, de curînd, chiar și într-o reclamă: se spunea ”sărbătorile de iarnă”. Simplu, neutru, fără încărcatura care există în realitate.

Revenind la ce era în comunism, și acolo mai reușeam uneori să mai trișez. De pildă, în mod normal, pentru Moș Crăciun ar fi trebuit să spun  Moș Gerilă. Ei bine, găseam – și asta a trecut de cîteva ori – o variantă mult mai simplă și mai cinstită. Spuneam ”Moșu”. Și pentru mine, asta reprezenta o victorie mare, pentru că puneam chestia aceasta în subtitrare. Îl puneam cu ”M” mare. Era o victorie, cum zic. Nu știu dacă a fost cineva care a remarcat asta. Dar era o victorie personală – nu mă lăsam călcată de cenzură până la capăt. Sau, cînd era despre sărbători – puneam cu ”S” mare.

Eram însă, foarte atentă. Pentru că, de la un singur cuvînt, mi se putea trînti tot filmul. De pildă, nu am zis și nu aș fi zis, la TVR, niciodată cuvîntul ”amantă”. Cădea imediat la cenzură acel film. Evitam imediat la traducere – puneam un nume, neutru.

În schimb, cînd eram în subsolul casei în care făceam traducerile simultane și dublajele, eram cu mult mai liberă. Nu ”mai liberă”, ci liberă de-a dreptul. Puteam să traduc absolut orice, așa cum era. Repet – nu traduceam înjurăturile mot-a-mot. Dar nu din motive ideologice, ci din rațiuni de educație.

 

Erau filmele acelea un fel de ”ferestre” către Occident?

Categoric, da. Și pentru mine, și pentru cei care ajungeau să le privească. Pentru toată lumea erau, de fapt așa ceva. Chiar și pentru ștabii comuniști – căci ajungeau și la ei casetele. Pentru mine, acest ”șoc al Occidentului” probabil că se simțea mai puțin decît la alți oameni. La noi în casă se vorbea despre chestiunile acestea – cum simpatie. Am fost anticomuniști dintotdeana, regaliști dintotdeauna. Vorbeam, cît se putea deschis, despre lucrurile acestea. Și despre reperul mai luminos al lumii noastre – și anume, Occidentul.

Cînd a murit Dej, știți că se spune că au fost mulți oameni care au plîns pe rupte. Și așa a și fost, de altfel. Ei, eu cînd a murit Dej, am fost foarte bucuroasă. Țin minte că era ultima zi de vacanță de primăvară. Iar eu am fost foarte bucuroasă – mi-am zis ”a, ce bine, că ne mai dau două zile de vacanță!”.  Au fost acele zile de doliu național. Eu m-am bucurat. Nici prin cap nu mi-a trecut să plâng vreo clipă. Bunicul meu îi spunea ”Gheorghiu-Jeg”. Iar lui Stalin – Staling!

Casetele video, de ordinul zecilor, sutelor de mii în comunismul românesc: era o amploare controlată?

Sînt convinsă că o stăpîneau. Oricînd ar fi putut opri această afacere care producea foarte mulți bani. Vă spuneam – pe rațiunile economice, cu ”ilicitul”. Ce făcea domnul Zamfir intra, de fapt, acolo. Însă erau mulți oameni mulțumiți de această afacere – de aceea a prosperat, de aceea nu a fost suprimată. Teoretic, ”te lua ilicitul”, cum se spunea pe atunci. Practic, nu s-a întâmplat ceva de acest gen. Dar sînt convinsă că domnul Zamfir era, cumva, controlat. Poate că era și o supapă lăsată intenționat atunci. Numai cu două ore de program la televiziunea publică – era clar că trebuie făcut ceva…Pesemne că era ceea ce se cheamă ”cu voie de la poliție”. Un fel de complicitate, cu beneficii de ambele părți. Nu știau, de fapt, explicit că ai voie; mai precis, nu știai pînă unde ai voie…

Simțeați agenții regimului, ai represiunii comuniste că sînt atenți la ceea ce făceați cu aceste casete video?

Direct, nu. Legat de casete, în acea casă, în mod direct – nu. O singură dată, la TVR, tot pe un hol, mi s-a atras atenția că ”știu ce fac”. Dar fără consecințe. Era un om care lucra la Televiziunea Publică la același etaj cu noi – la etajul nouă. După Revoluție m-am prins de ce: tot acolo era și redacția minorităților – nemții, ungurii. Ăsta era jobul lui principal. Pe ei îi urmărea, nu pe mine.

Pentru dumneavoastră, ce însemna ceea ce făceați acolo? Într-un sens spiritual, nu pragmatic…

Însemna că, totuși, măcar un șut le dădeam. Sau măcar o piedică. Știu că, prin filmele acelea, multe ”de consum” cum se spune, am picurat Occident în România. Nu am crezut, nu are rost să exagerez acum, că asta îi vor dărîma.

Dar am vrut să văd pînă unde merge. Pînă unde și pînă cînd or să mă lase. Și a mers destul de departe.

Făceați dopping cu filmele? Era o linie de business ceea ce făceați acolo? Simțeați că aveați misiune? Sau toate astea la un loc?

Cam toate la un loc. Fără însă să accentuez asupra ideii de misiune. Dar mai ales, îmi plăcea enorm să văd filmele – și, la fel e și astăzi.

Dar misiune, nu. Sau nu în mod conștient. Nu m-am simțit ca făcînd dizidență, nu m-am simțit ca aparținînd vreunei mișcări de rezistență. Mi-ar fi plăcut să fiu așa, dar nu am fost. Pur și simplu, îmi plăceau filmele, îmi plăceau poveștile, îmi plăcea să văd altă lume. A fost, în mod fundamental, ceva despre pasiune. Și despre evadare – cum spuneam, una din marile mele drame de atunci era că nu puteam călători. Prin filmele pe care le vedeam (și traduceam, și dublam) atunci, atenuam dimensiunile aceastei probleme. Cu filmele astea, eu călătoream. Și ai existat și oameni care mi-au spus că identificau vocea mea cu o senzație de fericire și de libertate. Pentru mine, asta înseamna foarte mult.

Credeți că filmele pe care le dublați dumneavoastră ajungeau și la familia Ceaușescu?

Unii zic că da. Este foarte probabil să fi fost așa. Pe de altă parte, exista în televiziunea publică un bărbat care mergea și care le traducea, simultan, familiei Ceaușescu.

Cum citeați dumneavoastră comunismul, regimul comunist?

Simplu spus: ca o greșeală a istoriei în care m-am născut și, în egală măsură, ca fiind nesfîrșit. Mă născusem în comunism și eram convinsă că voi muri în comunism. Plus că m-am născut cînd nu trebuia. Nu am simțit că se va prăbuși. Credeam despre comunism că este mai puternic decît s-a dovedit a fi.

Punînd voce pe filme, pe casetele video cu filme aduse din Occident, ați fost conștientă că veți clătina un regim; anume, regimil comunist?

Nu. Mărturisesc că nu. Poate că mi-ar fi plăcut să fiu conștientă de așa ceva, pesemne că m-aș fi simțit mai bine. Eu eram, cum vă spuneam, convinsă că sistemul comunist va dura o veșnicie; cum spuneau ai mei – că va dura cît Evul Mediu. Ei, și ce făceam eu acolo, traducînd filme, era modalitatea mea de a mă rupe de acest sistem, de a-l ignora pe cît era cu puțință.

Cînd intram și traduceam, cînd intram cum s-ar spune în filmul acela, nu mai știam ce se întîmplă în jur: nici că îmi taiau gazele, lumina, nici că nu aveam pîine, lapte, unt, carne. Nu mai știam că e frig, că nu ne dau căldură, că au raționalizat toate alimentele, că în fiecare an trebuia să meargă tata cu mașina de scris la miliție și să o declare, ca nu cumva să se creadă că scriem nu știu ce manifeste.

Era, dacă vreți, modul meu de a-mi amenaja un spațiu al libertății.

Și, privind de data aceasta retrospectiv, de acum spre ce a fost atunci: era fiecare casetă un mod de a săpa, picătură cu picătură, la temelia regimului comunist?

Da, trebuie că era așa ceva. Filmele acelea aducea la noi o altă lume. Radical diferită de lumea comunistă. O lume colorată, cu multă viață, spre deosebire de griul comunismului.

Acuma, pe de altă parte, să știți că eu sînt o fire optimistă. Cum zicea mama mea – o să mor de la o criză de optimism. Dar, a propos de ideea asta, că filmele traduse de mine au clătinat comunismul – nu știu…Să vă spun ceva: în 1990, imediat după Revoluție, am reușit să trec la TVR filmul Ninochka. E cu Greta Garbo și e o mare bătaie de joc la adresa stalinismului. Ei, s-a dat filmul acesta – și apoi, lumea s-a dus și l-a votat pe Ion Iliescu în proporție de aproape 80%. În realitatea, lucrurile se schimbă mult mai greu decît vor optimiștii. Și e nevoie de mult mai mult timp…

Realist, nu știu dacă am reușit să schimb în mod fundamental lucrurile, nu știu dacă a fost cu adevărat așa ceva. Recent am primit un mesaj pe Facebook – cineva mi-a spus că acele filme erau ca și cum ai fi tras puțin perdeaua și ai fi puttu privi, de dincolo de ea, către Occident. Perdeaua, cortina – mă rog. Era un strop de oxigen, puteai să respiri altfel, în vremuri altfel greu respirabile.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *