Diodă

Noul magazin din centru oferea piese revoluționare, în domeniul electromecanicii și electronicii tot mai înfloritoare și la noi. Ștefan le era cunoscut fetelor care gestionau unitatea comercială, într-atât încât, când îl vedeau prin geamul vitrinei, apropiindu-se cu un zâmbet plin de plăceri ascunse, își ziceau una alteia „Vine domnul Diodă!”.

De fapt fericirea lui era de ordin strict tehnic, până la un punct, pentru că apucase vremea în care își putea cumpăra rezerve pentru aparatele pe care le repara, încă din prima tinerețe, utilizând însă doar lămpi pe vremea aceea.

În fapt, dioda, simpla diodă, cuprindea pentru Ștefan, ajuns acum la senectute, o întreagă poveste care-i marcase existența și pe care nu avea cum să o uite vreodată. De câte ori cumpăra asemenea piese, le spunea vânzătoarelor, printre alte sporovăieli „nu știți, domnișoarelor, cât poți să suferi de la o diodă, mai ales când nu e a ta…”.

La un moment dat, intrigată totuși, una din fete îl întrebă direct „da’ spuneți-ne și nouă, domnule Ștefan,  că între noi vă zicem domnu’ Diodă – fără răutate, să știți –  ce-i cu povestea cu suferința… ?”; spre  bucuria lui Ștefan care adora să converseze trecând însă către monolog acaparator, fiind 2 Mai, Ziua tineretului, mai nou, lipseau cumpărătorii, exceptându-l pe el desigur, așa că le povesti, în mare, începând cu precizarea că totul a debutat mai demult „când voi nu erați nici în plan..”.

În esență, domnul Ștefan nu le povesti totul și nici nu avea cum, nu doar pentru că se apropia ora închiderii, ci și pentru că anumite aspecte rămâneau să-i fie cunoscute doar lui; pentru totdeauna.

În afara sexului, a masculinităţii deci, domnului Ştefan şi lui Constantin le erau comune alte câteva lucruri, în ciuda faptului că aveau să se cunoască abia după război, în condiţii neutre, profesionale pentru cel dintâi. Ambii fuseseră o vreme deţinuţi în timpul conflagraţiei, pentru cauze total diferite, în aparenţă, căci izvorau amândouă din aceeaşi rădăcină a răului.

Probabil că dacă ar mai fi trăit, adică dacă nu cădea pradă şi iernii aceleia aprige, Constantin apuca, asemenea lui Ştefan, încă o încarcerare, de data aceasta postbelică; sau, cine ştie…

Cealaltă trăsătură definitorie pentru cei doi era admiraţia necondiţionată faţă de ceea ce e nemţesc, indiferent de domeniu.

Dacă în cazul lui Constantin totul pornea din auzite şi dintr-o anume educaţie, primită în capitală, conjunctural – aşa cum e transmisă din totdeauna prin slujitorii plătiţi de stat – , în privinţa domnului Ştefan lucrurile stăteau puţin altfel, mai complex.

Era născut într-un sat bănăţean, aproape de centru, mai către Dunăre totuşi, unde tatăl său fusese medic de plasă, respectat de toţi muntenii din şapte aşezări împrejur, pentru tratamentele prescrise, dar mai cu seamă pentru cum le redacta. Doctorul Emanuel scria reţetele caligrafic, pe latineşte, după care le expedia farmaciilor serioase din oraşe mai apropiate sau, la nevoie, mai îndepărtate. Niciodată nu-i lipsea trabucul fin din colţul gurii. Dar asta se întâmpla demult, înaintea primului război mondial.

Oricum, domnul Ştefan îşi începea întotdeauna povestirea, cu o afirmaţie pilduitoare: „era un om acolo, în…” şi urma numele locului natal unde, obligatoriu trebuie să fi trăit câte un exemplu pentru orice întâmplare omenească. Sau, dacă nu, în mod cert inventa el unul.

Atunci când Constantin intră în atelierul domnului Ştefan, având sub braţ un radio nemţesc, depanatorul tocmai îi relata unui alt client că „a trăit acolo în…un om cu o coadă cât de cal”, completându-i amintirile despre cele ce se zvoneau prin capitală înainte de război; din tonul domnului Ştefan se insinua clar ideea că, oricât era de fabulos personajul conducător, totuşi, cel care trăise „acolo, în…”, adică în satul de munte, fusese superior în ceea ce priveşte dimensiunile bărbăţiei.

Bucuros că îşi aude din nou radioul, omul cu povestea din capitală se învoi: „Domnu’ Ştefan, o fi fost mai mare, dacă ziceţi dumneavoastră…”. Plăti şi plecă mulţumit.

Constantin aşteptă puţin, suficient însă pentru a-şi face o idee despre meşter şi atelierul său aflat în centrul oraşului.

Apoi îi arătă aparatul care nu voia să mai prindă nici un post. Ştefan intră în transă: „dragă domnule, radioul ăsta e un lucru mare, e nemţesc…”

La care, Constantin, uşor iritat, din mai multe motive, răspunse oarecum sec şi tăios „Ştiu !”, ceea ce însă pe domnul Ştefan, aflat în stare de graţie, nu-l impresionă deloc; dimpotrivă: „Nu ştiţi nimic… după ce îl repar, o să ţină mai mult decât o să trăiţi, oricât de tânăr sunteţi…”.

Ştefan nu putea şti cât adevăr spusese – fără nici o răutate – căci nu aveau să se mai vadă niciodată, probabil nici să mai audă unul de celălalt.

Scoase capacul din spate al aparatului şi privi cu admiraţie, apoi continuă: „Singurii care fac aşa lucruri serioase sunt nemţii şi americanii. Restul, dragă domnule, e rahat…”

Constantin devenea tot mai contrariat, astfel încât, fără ocolişuri, îl întrebă pe domnul Ştefan: „Dar, dumneavoastră… nu sunteţi dintre cei umblaţi pe la sinagogă ??”

Meşterul, surâzând, îi răspunse: “Domnule, religia mea este lampa de radio… restul sunt poveşti şi dobitocii… ba pot să-ți spun, fără teamă că mi-aș schimba religia, că nemții au inventat ceva deosebit… îi spune diodă, dar, vezi cum e, acum după război, dacă ai ceva nemțesc, te iau ăștia de nu te vezi… cică unu, neamțu’ Braun, ar fi avut ideea cu dioda, mari lucruri fac ăștia…”

Constantin simţi însă nevoia să continue la fel de interogativ şi intrigat: “Bine… dar ia spuneţi, în timpul războiului, nu aţi avut probleme cu ăştia, ai noştri, înţelegeţi dumneavoastră la cine mă refer…?”

Fostul elev eminent îşi amintea, cu oarecare indiferenţă, de unele întâmplări din capitală, printre altele şi de bătaia cruntă, provocată sub conducerea lui, în faţa unui liceu confesional, în urma căreia câteva zeci de tineri ajunseseră în spital, pe când el primi laudele unor superiori dintre care unii îi erau şi profesori. Important era că nu murise nimeni; aparenţele fuseseră acelea ale unei încăierări bezmetice între liceenii claselor terminale; adică exact precum i se ceruse şi cum reuşise printr-o organizare impecabilă, în asemenea măsură încât, înşişi colegii săi nu ştiuseră precis pe cine snopiseră în bătaie.

Nici în ziua de azi, stând în atelierul lui Ştefan, nu înţelegea cu ce greşise, dar, poate, nici de ce o făcuse.

„Dragă domnule, – reîncepu gazda, în timp ce studia o lampă înnegrită de fum, extirpată cu mână de chirurg din măruntaiele radioului – eu nu te cunosc… nu ştiu de unde vii, dar să ştii că ăia au fost mari români… eu i-am cunoscut  aici la noi… chiar pe şeful lor l-am cunoscut… şi ăla un mare român… Când a început circul în capitală, a venit la mine şi mi-a spus „Domnule Ştefan, ştiţi că eu nu am de împărţit ceva cu dumneavoastră, vedeţi-vă de treabă că nu se va întâmpla nimic. De mâine va fi câte un băiat de la noi, în faţa atelierului, ca să vă păzească”.

Constantin nu prea ştia ce să mai creadă. Ştefan îi povesti, în treacăt şi de cele auzite de la un ofiţer din capitală.

„Şi uite aşa, domnul meu – continuă ciudatul meşter – de dimineaţă venea un tânăr care, până la prânz, se plimba prin faţa casei şi, dacă se apropia cineva, îi spunea „Intraţi, că domnul Ştefan vă aşteaptă şi lucrează bine. „Păi sigur că, după ce îşi încheia tura, îl pofteam înăuntru la o cafea.

Pe cel de după-masă nu-l chemam că se grăbea mereu, avea copil mic… mi-a şi spus odată, când i-am dat o ciocolată pentru doamna lui „Domnu’ Ştefan, io nu ştiu ce vor ăia din capitală, da mai dă-i şi dracului… ”.  El stătea mai puţin şi pentru că se întuneca destul de repede.

Cred că aşa a şi reuşit cineva să-mi mâzgălească firma într-o noapte.

Dimineaţa însă a şi venit domnul Horea, şeful de care ţi-am spus, s-a uitat şi  mi-a zis doar că  „Dă-i în mă-sa de tâmpiţi… că de mai mult nu sunt în stare…” Apoi a plecat furios.

Pe la prânz a trimis  un camarad mai tânăr cu nişte flori pentru nevastă-mea şi o sticlă de vin românesc pentru mine.

Aşa că, domnule, cam aşa a fost pe aici…”

Între timp, domnul Ştefan pusese diagnosticul, în gând, iar apoi îl rosti: „Lampa de sunet s-a ars… înseamnă că nu l-aţi ţinut unde trebuie, pentru că piesele nemţeşti, în condiţii normale, nu se strică niciodată…”

Constantin simţea din nou că îşi iese din pepeni, având impresia, chiar certitudinea, că interlocutorul său, asemenea unora pe care-i cunoscuse în perioada liceului, manifesta un soi de aroganţă dispreţuitoare faţă de ceilalţi; de data aceasta însă greşea profund, căci Ştefan nu-l blama cu nimic mai mult decât pe alţii, ci doar se închina la perfecţiunea aparaturii nemţeşti, în felul său propriu şi inconfundabil.

Voind parcă să-l stârnească, la rândul său, pentru a-l scoate implicit din transa tehnică în care persista, Constantin îl întrebă pe intransigentul meşter, undeva între ţâfnă şi răceală controlată: „Acum… n-o să-mi spuneţi şi că n-aţi fost în tabără de muncă…”

Domnul Ştefan începu deîndată, vizibil cuprins de plăcerea nesfârşitei înlănţuiri a povestirii:  „Dragă domnule, am fost, prin Regat, la carieră de piatră, dar n-am avut probleme cu soldaţii noştri, români, vreau să zic. O dată a trecut pe acolo un tren cu armată germană… ăia au tras de la ferestre înspre noi, aşa, din distracţie, dar nu ne-au nimerit… Căpitanul, care conducea tabăra, cum o numeşti dumneata, i-a înjurat, iar apoi, în ziua aia, ne-a dublat porţia de mâncare şi ne-a spus strigând, dar fără răutate  „lăsaţi, mă băieţi, că toţi suntem nişte amărâţi…”.  Eu am fost lăsat şi acasă, în concediu, că aveam trei copii mici.

După ce s-a terminat totul, am vrut să-i fac cadou domnului Horea un radio montat de mine, aşa,  pentru cât de cumsecade a fost, dar a refuzat. În câteva zile l-au prins şi l-au împuşcat că, cică, era trădător… şi chiar că a fost un mare român… voia ordine pentru ai lui…”

„Da… – zise Constantin, îngândurat – povestiţi frumos…”

Răspunsul argumentat al lui Ştefan veni prompt: „Domnule, eu nu povestesc, adică nu inventez pentru clienţi, eu îţi spun cum a fost !”

De data aceasta Constantin îşi stăpâni pornirea şi nici nu avea încotro, căci discursul replicantului continuă aproape instantaneu: „Acum îl vom chema  pe Hansi, un fel de ucenic…” şi îi rosti iarăşi numele, spunând în germană, în direcţia unei uşi întredeschise „Du-te în şpais şi, din borcanul mare pentru dunsturi, adu-mi o lampă de sunet !”

Apoi îl lămuri pe Constantin, care ştia ceva nemţeşte, dar nu proporţional cu admiraţia faţă de poporul respectiv: „Trebuie să ţin ascunse unele piese, pe cele nemţeşti mai ales, că ăştia de acum vin să mă verifice… cu ei nu poţi nimic. Acum chiar mă bucur că nu am vreo diodă germană, deși tare mi-aș dori, dar poate e mai bine așa pe moment…

Chiar săptămâna trecută au fost… unul dintre ei era băiatul care făcea tura de dimineaţă în timpul războiului; s-a făcut întâi că nu mă cunoaşte, iar când am rămas singuri, mi-a zis „Domnu’ Ştefan, asta e… cu ăştia nu te poţi înţelege… domnu’ Horea, cu o zi înainte de a fi arestat, mi-a şoptit „Băiete, dacă poţi, treci la ei… ai nevastă, copil de crescut, altfel eşti terminat…”

L-am înţeles…băiatul a mai adăugat: „Domnu Ştefan, cred că nu vă pot ajuta!”

Şi plecă, nu înainte de a consemna că „în casa meseriaşului particular nu s-a găsit nimic care să submineze munca cinstită a poporului”. Dar asta Ştefan nu avea de unde să o mai ştie.

În timp ce Constantin îşi cerceta ceasul, intră în camera-atelier un tânăr, bătrânicios, cu aspect decrepit, ţinând în mâna dreaptă piesa cerută. Salută şi nemţeşte şi româneşte.

„Bine,  Hansi, e foarte bine…” spuse meşterul, „acum poţi să te întorci la porumbei… Băiatul ăsta a trăit o dramă – continuă Ştefan explicându-i clientului – iar eu l-am luat la atelier, că nu mai are pe nimeni. Când s-a întors din război era mut…  îi tremurau mâinile şi mai tare…  l-am luat să ţină ordine printre scule şi piese de schimb…  să ai un neamţ pentru aşa ceva înseamnă aproape perfecţiune.

De fapt numai cu ăştia faci tehnică… mai colaborez  şi cu domnul Ludwig, e instalator  şi tinichigiu…  face de la ştanţări la decupări cu foarfeca, orice, dar şi el mai pe ascuns…  că nu se ştie…  deci Hansi, nenorocitul, e de aici dintr-un sat de şvabi… a fost luat în armata germană… domnule, ce tehnică aveau. Ludwig, când a fost prizonier la sârbii lui Tito, zice că a băgat mâna într-o ţeavă de tun nemţesc capturat; cum era şlefuită… nu-ţi venea să crezi !

Deci, Hansi a ajuns într-o unitate care făcea curat  în marea câmpie, adică omorau toată populaţia şi apoi aprindeau satul. De fapt, el era în ariergardă, nu împuşca pe nimeni, ci dădea doar cu aruncătorul de flăcări; dar, numai după ce verifica dacă erau toţi morţi de-a binelea.

Comandantul companiei de curăţenie era un maior, om foarte fin, chiar rafinat, aş crede… fredona şi fluiera în permanenţă Mozart… de preferinţă uvertura la Flautul fermecat; între timp s-a aflat despre el că absolvise conservatorul de muzică şi că era un mare cunoscător…  într-un sat s-au oprit la margine, mai era o singură colibă…  nu prea aveau ăia case…  îmi spunea cineva că se ştergeau cu cioclodul de la cucuruz… de mai multe ori cu acelaşi… Hansi a ajuns cu aruncătorul lui de flăcări şi, înainte de a da primul jet, a intrat să verifice dacă toţi sunt morţi. A ieşit şi i-a spus maiorului, rămas de data aceasta mai la urmă, că totul e în regulă, numai că tocmai în timp ce raporta, iar acela fredona, se auzi un scâncet de sugar. Comandantul a înţeles situaţia ; fără să se întrerupă, şi-a scos pistolul din toc şi a intrat. Din bordei s-au auzit două împuşcături după care scâncetele au încetat.

Maiorul a ieşit fluierând şi, privindu-şi oarecum nemulţumit arma, constată „Ce şvainărai, pentru două gloanţe va trebui din nou să-mi curăţ pistolul şi să lustruiesc tocul…” după care reîncepu să fredoneze, dintr-o altă operă însă.

Dar, brusc, văzându-l pe Hansi al meu, îşi întrerupse aria şi îi reproşă  „Soldat, nu ţi-ai făcut datoria !!”, la care subordonatul a avut curajul să-i spună în faţă „Dar domnule maior, era doar un bebeluş!!!” numai că muzicianul îl întrebă „Na und…? Ai fi vrut să ardă de viu???” şi continuă din Mozart.

Aşa că, domnule, de atunci Hansi s-a dilit…  i-au luat aruncătorul de flăcări, l-au trimis la un spital de nebuni, unde a început să tremure mai tare, iar când auzea pe cineva că întreabă „na und…?” îi sărea de gât şi urla la el „îţi dau foc, era un bebeluş, îţi dau foc…” până cădea leşinat.

Pe urmă l-au trimis acasă şi aşa a ajuns să lucreze la mine.

Ascultă acum, dragă domnule, cum se aude radioul !” spuse Ştefan, trecând direct la motivul prezenţei lui Constantin şi învârtind potenţiometrul cu delicateţea unui bijutier de altă dată.

“Şi să aveţi mare grijă de el că aşa ceva nu mai găsiţi în ziua de azi.”

Constantin plăti şi plecă.

Din relatările domnului Ştefan înţelesese că totul ar fi putut avea loc şi cu altă faţă, nu neapărat mult mai bună, dar, pentru el, n-a fost să fie aşa.

Meşterului i se adeveriră în curând temerile: o babă surdă îl reclamă că nu i-a reparat bine o vechitură şi că i-a luat prea mult pentru cât a făcut.

A doua zi echipa de control sigilă atelierul, dar, înainte de aceasta, îi strecurară domnului Ştefan, într-un sertar cu şuruburi şi rezistenţe, un condensator de fabricaţie americană și, cel puțin la fel de grav, o diodă de fabricație germană, Braun.

În aceste circumstanţe, într-adevăr, tânărul care odinioară trimitea clienţii la „domnul Ştefan, pentru că lucrează bine”, deşi acum conducea percheziţia, nu putea să mai facă nimic. Corpurile  delictului arătau, fără dubiu, că depanatorul, prin piesele de schimb folosite, submina truda onestă a poporului, devenind un duşman al acestuia, un trădător care a pactizat cu imperialiștii și cu învinșii hitleriști.  Totul i se părea cel puțin absurd, mai ales că în viziunea sa piesele de schimb nu aveau nimic cu ideologia; mai mult, reușise să-l scoată din sărite pe judecătorul care avea să-l condamne; la întrebarea „inculpatul Ștefan, recunoști piesa nemțească ascunsă în atelier??”,  el răspunse foarte sincer că „nu, dar aș fi foarte curios să o văd de aproape, mai ales că îmi doresc mai de mult să lucrez cu diode germane… dar nu am avut ocazia”; verdictul, aproape urlat, a fost „speculant ordinar, nebun, trădător!!!”; cu totul de neînțeles pentru cel în cauză.

Locul de detenţie, aflat la marginea unui sat bănăţean, era mai curând o improvizaţie – bine păzită însă – care-l făcu pe Ştefan să constate, în sinea lui, că tabăra de muncă din timpul războiului fusese mult mai bine organizată.

Timp de patru ani Ştefan făcu atâtea sicrie încât se întreba uneori cum de mai are colegi de lagăr.

În prima săptămână muri un deţinut, iar conducerea constată că nu are lăzi de lemn; exista însă  atelier de tâmplărie. Condamnaţii au fost aliniaţi, iar comandantul întrebă sec : „Mă, care ştii, mă, să faci sicrie ? un pas înainte !”

Ştefan se dovedi singurul curajos şi păşi în faţă, deşi nu mai dăduse cu rindeaua şi ciocanul din copilărie, când confecţionase fără ajutorul nimănui un coteţ pentru păsări şi o cuşcă pentru iepuri.

Astfel deveni meşterul de radiouri, sicrierul deţinuţilor, având însă de lucru mai mult decât oricare dintre colegii săi de detenţie.

O singură dată i se făcu tare frică: dăduse în primire – cum se zicea printre ei – soacra comandantului de lagăr, iar el Ştefan, a trebuit să facă un sicriu mai arătos; îi spusese marelui şef că nu mai are cuie lungi, piroane, dar acela îi răspunse plictisit şi enervat „mai lasă-mă cu din astea…!”

Află a doua zi că, la cimitirul din sat, când rudele au ridicat sicriul ţinându-l de ramă – nu găseau funiile, iar groparii erau beţi – fundul de scânduri s-a desprins, iar moarta a căzut direct în mormânt, trăgând după ea fâşii rupte din linţoiul alb; aşa că restul sicriului l-au aşezat, cumva, peste ea.

Tocmai când îşi aştepta pedeapsa, adică sfârşitul, regretând că nu avea să mai pună mâna pe vreo lampă de radio, dară-mi-te pe o diodă, măcar românească – începuseră și ai noștri să fabrice – Ştefan, chemat la comandant, auzi uşurat că „bună treabă ai făcut, mă, că măcar a ajuns mai repede în groapă, căţeaua dracului, că de mult îi  era acolo locul… aşa că ia o ţigare de la mine, mă…”.

După ce scăpă şi din acel loc, domnul Ştefan nu mai avu parte de încercări răscolitoare.

Timpul trecea, iar vremurile parcă începeau totuși să se schimbe. Trecea relaxat, cu plăcere chiar pe la magazinul din centru, dar de câte ori îi ambalau fetele câteva piese, printre care și diode, nu putea să nu-și amintească cu oarecare nedumerire totuși, ce mult suferise din pricina minusculei piese tehnice. Așa că, nu numai că nu povestea în amănunt totul, dar era convins că nu ar avea nici un rost.

Domnul Ștefan trăi mult şi munci aşijderi, aşa că, atunci când îi veni sfârşitul, la aproape o sută de ani, în singurătatea vârstei de care nu contenea să se minuneze, avu şi el senzaţia că toate acele relatări, trăite direct sau auzite, nu mai sunt decât povestiri dintr-o altă lume.