Giambattista Vico, La Science nouvelle, Gallimard, Paris, 2006, p. 188 :
“Une loi anglaise vient rendre témoignage de l’ignorance de ces temps, en ordonnant qu’un malfaiteur condamné à la peine de mort aurait la vie sauve, s’il pouvait seulement prouver qu’il savait lire”.
Pe vremea cînd ciutele şi cerbii din pădurile Albionului erau în număr mai mare decît ştiutorii de carte, puteai să ucizi cu uşurinţă cîte animale îţi poftea inima, fără raţionalizări, cote de vînătoare sau calcule de mare fineţe. În schimb, nu-ţi venea la îndemînă să trimiţi pe eşafod ori în ştreangul ce atîrna la vreo răscruce un ins oricît de nărăvit întru desfrînare şi fărădelege, oricît de putred pe dinăuntru şi ahtiat după săvîrşirea răului dacă el făcea parte din categoria atît de aparte a cunoscătorilor buchilor. Iertai crima, vanitatea insuportabilă, purtările mişeleşti, căutătura diavolească, lenevia fără seamăn dacă insul ce te înfrunta fără pic de cuviinţă era în stare să-ţi demonstreze că nu se uita la o carte precum paradigmatica mîţă la paradigmaticul calendar, ci reuşea să descîlcească, fie şi după mari opinteli, sudălmi şi destulă sudoare, sensul din spatele literelor. Un asemenea om era mai preţios decît greutatea lui în aur, trebuia păstrat cu sfinţenie, ţinut departe de pericole, protejat chiar de propriile-i înclinaţii înspre autodistrugere. De era beţiv, trebuia să i se ia pocalul de la gură. De era ispitit de îndestularea cu asupra de măsură a burdihanului, trebuia să i se smulgă din mînă claponul bine rumenit. De era nărăvit la curvie, trebuia să i se ascundă din faţa ochilor muierile cele mai nurlii. De era atras de sunetul arginţilor, trebuia să i se dea arginţi cu măsură, cît să-i fie mîngîiat auzul. Clopot de sticlă sau colivie cu gratii de aur s-ar fi cuvenit pentru un om cu o ştiinţă atît de rară, dar clopotul nu se plăsmuia şi nici colivia nu se construia. Era lăsat să zburde prin lume în căutarea copitelor de cai morţi, a elixirelor de dragoste ori a mustăţilor sumeţite ale unei babe unse pe trup cu catran. Era lăsat să întîlnească ştime şi balauri, conduri zburători şi cavaleri zidiţi în armură, convins că dracul nu e aşa de negru şi nici Ierusalimul atît de departe, că porcul se poate îngrăşa în Ajun şi credinţa se poate dobîndi dintr-o sorbitură. Iar de puneau mîna pe el maistorii tîlhari, bine îi mai tăbăceau pielea, silindu-l apoi să le rostească descîntece, să le destăinuie numele ascunse ale buruienilor de pe cîmpuri, să le prepare leacuri împotriva dardelor ce străpungeau fără milă cele mai gingaşe mădulare. Iar de ajungea în apropierea unei abaţii, era pus să citească letopiseţe după letopiseţe, să rotunjească slove, să se gîndească la cai verzi pe pereţi. Ba sufletul trudea ca să-şi ajungă din urmă trupul, ba trupul se străduia să-şi ajungă sufletul din urmă, dar nicicînd nu cădeau la învoială, purtîndu-l peste mări şi ţări pe ştiutorul nostru de carte, de parcă i-ar fi ursit să-i putrezească oasele pe cîte o insulă a Fericiţilor ori a Nefericiţilor, în vreun ostrov cu tainice arătări şi miracole, unde era peste putinţă să fie linişte şi desfătare, căci nu erau numai arătări fără trup, ci plodeau fără număr şi nepoţii cu cap de cîine ai lui Gog şi Magog, ba şi fecioarele cu cap de cal ale seminţiilor de uriaşi.
Ştiutorul de carte visa mult, desfătîndu-se ca un prunc cu nesăbuitele închipuiri ce îi dădeau tîrcoale în somn, iar cel mai mult îi plăcea un vis ce se repeta o dată la cîteva săptămîni. Se făcea că lumea se schimbase, că pădurile nu mai existau, că vrăjitoarele nu mai zburau, că dulăii nu mai lătrau, că miresele nu mai plîngeau. În locul fiarelor cîmpului erau numai oameni şi iar oameni, cîtă frunză şi iarbă, cîtă iarbă şi frunză. Iar oamenii aceia, urîţi la chip precum Ucigă-l Toaca, nu lucrau cîmpul, nu pîndeau ursul, nu dezmierdau ce era de dezmierdat şi nici nu afuriseau ce era de afurisit, ci îşi petreceau ziua întreagă buchisind, urgisiţi, sastisiţi, buhăiţi. Nu găseai unul care să-şi ridice privirea spre nori, unul care să ia în palmă vreo gîză ori care să simtă mirosul fînului proaspăt cosit. Toţi îşi ţimeau faţa în hrisoave, pergamente, codice de parcă ştiau că osînda îi paşte de-ar îndrăzni să facă altfel. Ştiutorul de carte simţea că ei aşteptau ceva, dar nu se întîmpla nimic, iar cerul se înnegura şi iar se înnegura. Dar înainte ca bezna să fie deplină, ieşea dintr-un cotlon nebăgat în seamă de nimeni un tînăr frumos la chip şi desculţ care îndrăznea să privească în jur. Ştiutorul de carte înţelegea că are de a face cu singurul neştiutor al buchilor ce rămăsese în lume şi nu avea nici o îndoială că de la el avea să vină mîntuirea. Aveau să urmeze vremi cînd de spinzurătoare aveau să scape tocmai cei săraci cu duhul, oricît de nărăviţi întru desfrînare şi fărădelege, oricît de putrezi pe dinăuntru şi ahtiaţi după săvîrşirea răului…
