Jocuri de vară: Ciofloranbert

Vara a trecut deja cu tot cu jocurile ei cu tot însă nu aș vrea să las uitării unul dintre ele. Dintr-o joacă epistolară a ieșit un text, un text scris de…Ciofloranbert! Nu ați auzit de acest autor? Nici eu nu auzisem până să-i compun numele si…`opera`.
Dar cum a început totul? La un moment dat, vara era în toi, m-am apucat să citesc “Corespondența lui Flaubert”, selecția tradusă în anii `80 în românește, excelentă traducere (am confruntat-o cu originalul, de fapt originalul l-am citit înainte) a Irinei Mavrodin (Editura Univers). Selecția nu-i aparține ci a preluat și tradus pe cea construită și publicată de Genevieve Bolleme la Editura Seuil în 1963. Din enorma corespondența a lui Flaubert (cine mai are azi timp să o parcurgă pe toată? și este păcat pentru că este de o frumusețe și bogăție cum rar găsim) s-a reușit o selecție foarte bună și reprezentativă pentru acest autor de care toți `știu` și vorbesc și puțini îl citesc sau recitesc.
După părerea mea, pentru a înțelege imensul munte urcat de Flaubert cu o tenacitate de Sisif, „muntele Literaturii și Stilului„, nu este suficient să citim doar Doamna Bovary sau Educație Sentimentală sau Salammbo ci este imperativ să-i citim și corespondența, dacă nu toată, măcar o selecție reprezentativă. Citind-o găsim la tot pasul perle, suntem neîncetat surprinși și încântați de vivacitatea unui autor despre care deobicei avem o părere falsă. Cel puțin a mea era falsă…din puținele fotografii cu el și din biografia succintă și aproape fără nici un eveniment, sau din opera, totuși, restrânsă ca volum (nu vedem în spatele ei miile de pagini de manuscris din care a extras prin rafinări succesive vârful aisbergului) aveam senzația că a fost un burghez tihnit, liniștit, fără prea mare legătură cu contemporanii lui și, mai ales, un `bursuc` care nu s-a îndepărtat prea des și prea mult de hotarele proprietații. M-am înșelat, foarte tare m-am înșelat. Acest `bursuc` a fost în stare, pe lângă desele călătorii prin Franța să facă un lung voiaj de aproape 2 ani, voiaj început în Egipt, continuat până la Istanbul și apoi Grecia și Italia în condiții atât de diferite de mediul lui de viata… a călărit cămile, cai, a dormit prin corturi în deșert, s-a pierdut cu voluptate în puhoiul de lume specific orașelor Imperiului Otoman, a frecventat bordele de toate felurile dealungul acestui drum lung de doi ani și mii de kilometrii. Și asta-i doar imaginea reală din afară a `bursucului`…in schimb ce uimește și mai mult este zbuciumul și erupția de energie, idei, gânduri ce îl locuiesc în cea mai mare partea a timpului, când, da, era retras și nu vedea pe nimeni…dar nu pentru că așa îi plăcea ci pentru că `lupta` cu Literatura și Stilul numai așa putea să fie dusă.

Deci, citind corespondența lui Flaubert am realizat…mai multe lucruri, să zicem trei:
– este excepțională și neașteptată (poate mulți dintre cititorii acestui text o știau deja…eu doar acum am aflat- lucru este valabil si pentru urmatoarele doua puncte),
– al doilea lucru este că…nu se poate ca Flaubert să fi spus/scris `Madame Bovary c`est moi!` (`Doamna Bovary sunt eu!)`…pentru că în corespondență se găsesc multe indicii clare și de necontestat ale contrariului acestei afirmații, dar cum este atât de des citată această afirmație, nu am pus la îndoială veracitatea ei…apoi m-am tot sucit și învârtit, dar totuși, dacă toată lumea zice așa, înseamnă că trebuie să fie ceva adevărat în ea…si am ajuns la concluzia că da, așa o fi zis…doar că sensul exact este că `Madame Bovary` cartea, și nu personajul, este el, că a scris-o cu sângele lui și cu carnea sa (dacă ne gândim cât a muncit la ea, este riguros adevărat). Treceau zilele, paginile, dar îmi suna încontinuu în cap această afirmație și inadvertența ei…si din ce în ce mai mult am început să pun la îndoială existența ei…nu, nu se poate să fi scris asta Flaubert, poate nu a fost scris ci doar spus și …apoi greșit înteles…si brusc m-am pus pe căutat. Unde să fie scris asta Flaubert…în corespondență cel mai probabil, caut ce caut și găsesc, spre marea mea bucurie confirmarea bănuielilor mele. Am dat peste un studiu din 2014 publicat pe pagina de internet dedicată lui Flaubert la Universitatea din Rouen (orașul unde a locuit), studiu în care se demonstrează că șansele să fi spus așa ceva sunt minime. Nu există nicăieri scris de mâna lui asta. Deci ar fi spus. Dar cine spune că ar fi spus? Păi …nu știm prea bine, nu este vorba de vreun personaj cunoscut și creditabil din anturajul lui intim sau literar ci doar cineva necunoscut a spus că altcineva l-a auzit pe Flaubert spunând asta…si când? cu vreo 40 de ani înainte…înainte de momentul când informația ajunge publică, adică 1909. Nu se spune nimic despre contextul în care, poate, a fost spusă această propozitie…deci…deci, ar trebui puse lucrurile la locul lor. Flaubert, sunt șanse foarte mari, nu a declarat niciodată `Madame Bovary c`est moi!`. E drept că sună bine și expresia este folosită în multe contexte valide pentru ele însele…dar, dar nu avem nici o probă solidă și credibilă că Flaubert a declarat că Doamna Bovary este el! Puteți citi aici: http://flaubert.univ-rouen.fr/ressources/mb_cestmoi.php detaliile anchetei publicate in 2014.

– al treilea lucru, și astfel ajungem la momentul nașterii lui Ciofloranbert, a fost surprinderea și consternarea pe care le-am încercat citind această corespondență, surprinderea că de multe ori, de foarte multe ori Flaubert…cioraniza…aveam senzația că îl citesc pe Cioran, pur și simplu, sunt sigur că dacă ar fi fost scoase din context aceste fragmente, citindu-le aș fi putut jura că este Cioran autorul. De la această surprindere a plecat inițierea unui joc epistolar. Am trimis cuiva care-i cunoaște bine pe cei doi autori câteva fragmente, amestecând Flaubert cu Cioran. Regula a fost că nu am tăiat niciodată dintr-o frază ci am mixat frazele și propozitiile…uneori adăugând în interiorul unui paragraf mai lung al lui Flaubert o propozitzie sau frază a lui Cioran, sau invers, sau-de cele mai multe ori – utilizând fragmente de aceiași lungime din amândoi. Într-un final pot să spun că textul rezultat a fost `scris` în proporție egală de amândoi, 50%-50%. Uneori am lăsat lungi fragmente ușor recognoscibile, doar așa, pentru frumusețea lor.
Am trimis cam două pagini în primul mesaj cerând destinatarului să identifice autorii fiecărei propoziții. Rezultatul: doar cam jumătate de text identificat corect…au urmat și alte mesaje…reușita identificării s-a păstrat cam tot pe la jumatate…si uite așa a trecut vara cu tot cu jocurile ei. Nu pot să neg că plăcerea `mixării` a fost mai mare decât mă așteptam…ma întreb ce ar fi zis protagoniștii `citindu-se`. Deasemenea sper că nu am încălcat cine știe ce legi scrise sau nescrise care ar putea să mă împiedice să amestec astfel doi scriitori din secole diferite.

Acum câteva zile m-am gândit, dată fiind aniversarea nașterii lui Flaubert în 12 Decembrie, aniversarea nașterii „acestui ocazional Cioran avant la lettre„, m-am gândit să vă prezint acest `joc de vară`, joc, care credeți-mă, nu este deloc usor…adevărul este că și mie, cel care l-am `mixat`, dacă îmi prezentați aceste pagini, cu certitudine voi face multe erori de identificare! Succes!!!

***********************************

Mi-e cu neputință să recitesc romanele lui Flaubert; în schimb, scrisorile lui sînt totdeauna vii. Stilul e viață! E însuși sângele gândirii! Te miri cateodată de scrisorile mele, zici căle găsești bine scrise. Mare scofală!

Autorul, în opera lui, trebuie să fie ca Dumnezeu în Univers, prezent pretutindeni, vizibil nicăieri. Imperiul a început să decadă cînd indivizii osteniți nu mai aveau destulă forță să înlocuiască Universul, cînd acesta a devenit o realitate și romanii au ajuns exteriori lor. Decadența e un fapt al înțelegerii, al excesului de perspectivă. Nu mai ai pornirea nebună, infinit îngustă și infinit creatoare, de a fi numai tu. Lumea existînd — tu nu mai ești.

Sunt plictisit că m-am întors într-o țară tampită unde vezi tot atât de puțin soare câte diamante la curul porcilor.Dacă răul din mine ar fi odată atît de lucid pe cît a fost binele în tine, mă voi sforța să întunec puțin icoana Mioriței, să vorbesc și de gălbeaza ei. Ah, cât aș vrea să trăiesc în Spania, în Italia sau chiar în Provența. Cred că am fost transplantat de vânt într-o țară de noroi și că m-am născut aiurea, fiindcă am avut întotdeauna ca un fel de amintiri sau de instincte despre țărmuri înmiresmate, despre mări albastre. Am făcut un tur al Pirineilor și chiar mai departe, evident pe jos. Spania e țara cea mai frumoasă din Europa. Am fost aici de șapte ori. Mă simt mult mai aproape de spanioli decît de oricare alt popor din lume. Dar s-ar putea că preferința asta să nu fie altceva decît o exagerare de turist. Am chef să călătoresc, să văd Grecia și să revăd Italia. Pe de altă parte, îmi spun că la vîrsta mea e prea tîrziu să mai umblu după senzații noi.

Eram născut să fiu împărat al Cochinchinei, să fumez din pipe de treizeci și șase de stânjeni, să am șase mii de femei și o mie patru sute de tinerei desfrânați, iatagane ca să retez scăfîrlia tipilor a căror mutră îmi displace, iepe din Numidia, bazine de marmură; și n-am nimic decât dorinți imense și nesățioase, o plictiseală atroce și căscaturi neîntrerupte. Pe deasupra o lulea ciobită și tutun prea uscat.

Cea mai frumoasă femeie nu mai e frumoasă pe masa unui amfiteatru, cu mațele pe nas, pulpa jupuită și un muc de țigară pe picior. Nefericita manie a analizei mă epuizează. Mă îndoiesc de toate, și chiar de propria-mi îndoială. Din calea semenilor mă voi feri, căci uneori aș da cu barda și în farmecele Cleopatrei. Pe sîni de muieri am visat mînăstiri spaniole, și trupul lor nenuntit de gînduri se inalță ca piramide sub care depănam legende faraonice. Îmbrățisările lor aeriene și bestiale, delirul lor setos, ce noimă le-ai găsit, cînd nici una nu te lasă de unde ai plecat. Ele te depun în vid. Fără falsul absolut al sexului slab nu m-aș fi umilit în căutarea cerului.

E suficient oare să fii pradă unui sentiment ca să-l și exprimi? A scris vreodată un bețiv cântece de chef? Nu trebuie întotdeauna să crezi că simțirea e totul. În arte, ea nu-i nimic fără formă. Cum eu devin pe zi ce trece tot mai ursuz, m-am eschivat. Ce prostie! Dinu mi-a trimis o scrisoare foarte amabilă. Se inițiază în fericirea de a trăi la Sibiu, acel rai pe care nu încetez să-l regret și unde, totuși, mă plictiseam de moarte…

Cateodată mă apucă o sfarșeală și o senzație de plictiseală față de orice aș avea de făcut, și numai cu mari sforțări izbutesc să prind în cele din urmă ideea cea mai clară. Tinerețea mea m-a scăldat în nu știu ce opium de plictiseală pentru tot restul zilelor mele. Mă plictisesc pretutindeni. De fapt, spiritul cu care am cele mai multe afinități este Omar Khayyam… deși am renunțat să mai beau de mulți ani.
Ora zece seara… Oricât de uniformă ar fi viața ta, ceva tot ai de povestit. Dar a mea e ca un lac, ca o mlaștină stătută pe care nimic nu o tulbură și în care nimic nu apare. Fiecare zi seamănă cu cea din ajun, pot spune de pe acuma ce am să fac peste o lună, peste un an, și asta mi se pare nu numai înțelepciune ci chiar fericirea. Ursul alb pe ghețarul lui polar nu trăiește într-o mai profundă uitare de lume. Firea mea mă împinge peste măsură către o asemenea viață, și în al doilea rând, ca să ajung aici, am desfășurat o întreagă artă. Mi-am scobit o groapă și șed în ea, având grijă ca temperatura ei să fie constantă. Hotărit lucru, nu mai sînt tînăr. Neputințele vin una după alta și cel mai des pentru totdeauna. Acum am neplăceri cu ochii, mai precis cu ochiul stîng: văd „musculițe” tot timpul. Este enervant și neliniștitor, dar și mai neplăcut este că nu se poate trata… Oare de la mama, am moștenit toate aceste metehne?

Nu cred nici măcar în mine, nu știu dacă sunt prost sau plin de duh, bun sau rău, zgârcit sau risipitor. Ca toată lumea, plutesc de la una la alta; meritul e poate că-mi dau seama de asta și defectul că o spun cu sinceritate. Suport consecințele unei gripe urîte: rinită (așa, pentru variație!) cu dureri de cap și tot felul de alte neplăceri. Și asta ține de mai multe săptămîni. Nu credeam să mai fac progrese în materie de plictiseală și dezgust.

Scrisul. Ce meserie blestemată! Ce afurisită manie! Să binecuvantăm totuși această scumpă frămantare. Fără ea ar trebui să murim. Viața nu-i tolerabilă decât cu condiția să nu te naști.
Literatura e o rană care mă mănancă. O scarpin pană la sânge. Ce prostie să-ți dai atâta osteneală pe care nimeni n-o s-o aprecieze vreodată!

M-am născut plictisit, asta e lepra care mă roade. Mă plictisesc de viață, de mine, de ceilalți, de tot. Încordându-mi voința, am reușit să-mi fac din muncă un obicei; când mă întrerup însă, toată sila mea urcă iar la suprafața apei, ca un stârv umflat arătandu-și pântecul verde și împuțind aerul pe care-l respir.
Orice musafir e un dușman. Conversația mă plictisește, deși prefer să vorbesc decît să ascult. Mă risipesc pălăvrăgind prostește.

Sub învelișul meu de tinerețe zace o bătranețe stranie. Ce m-a făcut oare atât de bătran încă din leagăn, și atât de scârbit de fericire înainte de a o fi gustat? Tot ce e viață îmi repugnă; tot ce mă mană și mă cufundă în ea mă îngrozește. Aș vrea să nu mă fi născut niciodată ori să mor. M-am plictisit de orice formă de agitație și m-am convins că toate neplăcerile în viată vin din participarea la un grup oarecare. Dacă știam lucrurile acestea demult, astăzi eram mult mai înaintat. Am în mine, în adâncul meu, un plictis radical, intim, înecăcios și permanent, care mă oprește să mă bucur și care îmi umple inima pană la refuz. Reapare cu orice ocazie, ca stârvurile umflate ale câinilor, care se ridică mereu la suprafața apei, în ciuda pietrelor legate de gât ca să-i înece. A te plictisi e ceva cu mult mai torturant decît a suferi — fie și în străfundurile unei mine; plictisul înseamnă să înregistrezi nimicul fiecărei clipe avînd certitudinea că următoarea va fi încă și mai goală.

Toți oamenii aceia care simt mult, care o spun și care lăcrimează, valorează mai mult ca mine, căci eu mă împac cu toate fiindcă nu mă distrează nimic și mă lipsesc de toate fiindcă n-am nevoie de nimic. Când mi-a murit sora, am vegheat-o noaptea; ședeam langă pat, o priveam, culcată pe spate în rochia de nuntă cu buchetul alb. Citeam din Montaigne, iar ochii mei mergeau de la carte la cadavru; bărbatul ei dormea și horcăia; preotul sforăia, și îmi ziceam, contemplîndu-i, că formele trec, că doar ideea rămane, și aveam tresăriri de entuziasm la anume cotituri de frază ale scriitorului. Pe urmă m-am gândit că și el o să treacă. Era ger, fereastra deschisă, din cauza mirosului, și din când în când mă ridicam să văd stelele, calme, sclipitoare, luminoase, eterne. Iar când vor păli și ele, îmi spuneam, când vor trimite, ca ochii muribunzilor, licăriri pline de teamă, totul se va fi sfârșit; și va fi încă și mai frumos. Așadar mă mângâi de toate uitându-mă la stele…

Cred în eternitatea unui singur lucru, în aceea a Iluziei, care e adevăratul adevăr. Toate celelalte nu sunt decât relative. Fericirea nu se poate concepe decît într-un hotel în pat citind poeți englezi și visînd, fără idei, într-o așteptare vagă. Este cam ceea ce fac eu, cu cîteva detalii în plus. Cu treburile vieții m-aș aranja cumva de-aș ajunge la vreun armistițiu cu incalificabilul meu trup, ros de rele cărora le datoresc, de altfel, totul. Vineri la miezul nopții… Devin din ce în ce mai sumbru, din ce în ce mai acru și mai arțăgos. Sunt insuportabil, o simt.

Mă găsești, în fundul sufletului tău, un ins destul de urâcios, cu un orgoliu nemăsurat. O! Biata mea prietenă, dacă ai putea asista la ce se petrece înlăuntrul meu, ți-ar fi milă de mine, văzand umilințele la care mă supun adjectivele și jignirile cu care mă copleșesc pronumele relative. Cînd îți vine să-ți blestemi soarta, spune-ți că locuiești într-unul dintre cele mai frumoase orașe din cîte există. Parisul a devenit un garaj apocaliptic. Ce coșmar! Evangheliștii sînt maeștri ai uciderii voinței, a poftelor, a eului. Cu Sf. Ioan visez perini pe care să plîng slăbiciunile creaturii sau mîngîieri cu vameși, paradisuri și femei stricate. Omenirea n-a cunoscut o sursă de isterie mai durabilă, mai nesecată și mai echivocă. Veacuri de a rîndul în leșinuri creștine, omul s-a consolat de propriile lui leșinuri.

Recitesc acum Don Quijote în noua traducere a lui Damas Hinard. Sunt uluit, fermecat, m-am imbolnăvit de Spania. Ce carte! Ce carte! Cât de voios melancolică e poezia asta! Ah! Literatura! Ce mancărime continuă! E ca un plasture pe care-l am pe inimă. Mă doare fără întrerupere și mi-l scarpin cu delicii. Vremea e cenușie, cerul alburiu și murdar, mohorât și călduț ca plictisul. Doamne, ce tâmpită-i viața! Caută să fii drăguț cu N. soarta nu l-a cruțat nici un pic. Adevărul e că familia noastră nu prea are motive de mîndrie… dar nu vreau să mă gîndesc prea mult la asta. Citește-l pe Marc Aureliu — e cea mai bună consolare. Contrastul dintre soarta ta și cea a funebrului dobitoc mi s-a părut dintr-o dată atît de intolerabil, încît am decis că viața nu are absolut nici un sens.

Există oameni de mare talent care au calamitatea de a fi admirați de către firile mărunte: tocana e neplăcută mai ales fiindcă stă la temelia micilor gospodării. Nu am nici un plan, nici o idee, nici un proiect și, ce e mai rău, nici o ambiție. Ceva, veșnicul „la ce bun?” răspunde la toate și închide cu o bară de bronz fiecare potecă pe care mi-o deschid în câmpul ipotezelor. Viața pe care o duc aici și-a pierdut orice sens. Mă plictisește să văd lume, la fel să scriu. Chiar acum mi-a telefonat Ionescu (o face zilnic) să mă întrebe ce mai fac: „Nu știu ce mai caut pe lumea asta”, i-am răspuns. „Nici eu”, a fost replica lui.

Ura pe care o văd peste tot față de poezie, față de Arta pură, această negare complexă a Adevărului îmi trezește pofte de sinucidere. Ai vrea să crăpi, odată ce nu-i poți face pe alții să crape, și poate că orice sinucidere e un asasinat refulat. E într-adevăr mai ușor să desenezi un înger decât o femeie: aripile-i ascund cocoașa. Dar adevărul cere masculi mai păroși decât domnul de Lamartine.

Nu, nu regret nimic din tinerețea mea. Mă plictiseam oribil! Visam la sinucidere! Mă devoram în toate soiurile de melancolii posibile. Boala mea de nervi mi-a făcut bine! Între timp o duc destul de bine: sufăr mult mai puțin de nervi, numai din cînd în cînd mă mai plictisește reumatismul, și aceasta din cauză că Parisul e foarte umed și trage. Norocul meu e că vremurile m-au invățat să am răbdare și să-mi cruț nervii. Încolo o duc bine. Cum v-am scris, mănînc excelent, sunt încălzit splendid. În plus, un prieten mi-a făcut cadou o „bundă”, care-mi ține foarte cald.

Amărîtul ăsta de T. mi se părea, de la distanță, atît de jalnic, încît nu-mi vine să cred că a fost capabil de un asemenea gest. Asta nu înseamnă că n-am fost foarte tulburat de sinuciderea lui, evident, rezultatul unei depresiuni prelungite. Nevasta un monstru, copiii niște golani. Iar el un bețiv. Cînd te gîndești că am ajuns să împiedic pe alții de la sinucidere, deși eu sunt mai aproape de ea ca oricine — ce zic? — sunt după ea! De n-aș cunoaște setea infinită de tristețe, de n-aș iubi cu patimă tăvălirea în deznădejde, nu m-aș mai putea suferi și mi-aș ucide cugetul fără milă și fără îndurerare.

Ce prostie! Blazat la optsprezece ani. Oare nu mai există dragoste, glorie, lucruri de înfăptuit? Oare totul s-a stins? Să fim triști în Artă dacă acolo simțim mai viu, dar să fim veseli în viață, să sară în aer dopurile de la sticle, să umplem pipele, să se despoaie curvele, ce dracu! Viața-i o comedie sinistră inventată de Diavol. Am trecut prin supărări atroce și m-am învârtit în gol, înnebunit de plictiseală. Scapi din asta numai prin perseverență și orgoliu. M-am plictisit pretutindeni. De ce am părăsit Coastă Boacii?!

Odată cu cultul Fecioarei, a venit pe lume adorația lacrimilor. Sunt optsprezece secole de când omenirea aleargă după un ideal rococo. În țările acelea stelele sunt de patru ori mai mari ca ale noastre, soarele arde, femeile se răsucesc și zvâcnesc sub săruturi, sub imbrățisări. Ele poartă la glezne, la mâini brățări și inele de aur și veșminte din văluri albe… Am avut o noapte foarte rea, fiindcă nu mai suport apa sărată, îmi aduc aminte că insomniile mele au început la Ocna Sibiului (cam în 1930, dacă nu mă înșel), unde mă dusesem cu tata să facem o cură de băi calde, fatale pentru nervii mei.

În primii ani când eram la Paris, vara, în lungile înserări ale arșiței, mă duceam să mă așez în față la Tortoni, și uitându-mă la asfințitul soarelui priveam cum trec cocotele. Mă mistuiam de poezie biblică. Mă gândeam la Isaiia, la „preacurvia mai marilor” și urcam strada La Harpe repetandu-mi acest sfârșit de verset: „Iar gâtul ei era mai neted ca untdelemnul”. Dracu să mă ia dacă am fost vreodată mai cast! M. ar fi trebuit să se abțină: din motive diferite: și la „spița” noastră, și la cealaltă „sămînța” este suspectă, ca să nu zic mai rău.
Mă simt deprimat fără motiv. Mama își încheia adesea scrisorile cu cuvintele: îngrijește-ți nervii! Sfatul mă făcea să zîmbesc… Dar ce am să fac eu la ieșirea din colegiu? Am să mă duc de unul singur la Paris, să fac dreptul, pierdut printre hamali și prostituate, și ai să-mi oferi, fără îndoială ca să mă distrezi, o cafea într-o cafenea cu colonade aurite sau o curvă de la Chaumiere. Ce ironie! A mea-i medalia pentru filosofie, morală, judecată, bunele principii. Ha!Ha! Paiață, ți-ai făcut o mantie de hârtie din fraze mari și plate, fără cusătură.

De la Berlin n-o să mă întorc în țară cu cărți de filozofie citite și cu nici o fișă, ci cu o erudiție muzicală, care mărturisesc că mă bucură. Îmi plac frazele curate, care se țin drepte, și care stau în picioare și când fug, ceea ce e aproape o imposibilitate. Ascult toată ziua muzică în cameră, deoarece concertele sunt destul de scumpe pentru posibilitătile mele. Încolo, oamenii sunt destul de simpatici, iar femeile incomparabil mai accesibile decît cele din București. Am impresia că aici ai putea să ai zilnic altă femeie, așa cedează de ușor. M-am gândit mult la „Noaptea lui Don Juan„ zilele astea, călare. Dar mi se pare comună și bătătorită; înseamnă să revin iarăsi la eterna poveste a călugăriței.

Uneori mă trec sudori reci de cred că am să crap. Mii de draci, cum mai petrec la Paris și ce plăcută viață de flăcău mai duc! Cel mai frumos la Paris mi se pare bulevardul. Ori de câte ori îl străbat, când vin acasă dimineață simt în tălpi o contracție galvanică, de la trotuarul de asfalt pe care în fiecare seară atâtea curve își târăsc pantofii și își fâlfâie rochia foșnitoare. La ora când becurile de gaz sclipesc în oglinzi, când cuțitele răsună pe mesele de marmură, ies și mă plimb, tăcut, învăluit în fumul țigării și privind la femeile care trec. După ce-am citit studiul tău, în acest Cartier latin în care putrezesc glorios de șapte ani, îmi ziceam că n-aș avea totuși nimic de adăugat dacă el s-ar fi terminat cu o analiză a adagiului fatal: „n-a fost să fie” — care-mi pare a fi cheia tuturor neizbutirilor noastre și formula în sine a oricărei ursite.

La dracu! Trebuie să fim tari și să pisăm omenirea, care ne pisează! O! Am să mă răzbun! Am să mă răzbun! Știu eu cum să mă răzbun! Sunt un autor fără cititori și jupuit de editori bestiali. Toate acestea ar fi nimic dacă nu m-ar chinui vechile reumatisme, nervii și un blestem saturnian! Am impresia că băile în mare nu îmi fac bine, nici soarele, pe care-l suport foarte greu — nervii mei zdruncinați sînt de vină. Nu poți combate astenia de care te vaiți decît mergînd pe jos. Ar trebui să faci cel puțin zece km pe zi. Trebuie cu orice preț să mă înfierbânt iar și să meargă! Ori să crăp. Sunt umilit, dracu să mă ia! Și apoi să ai o constiință care l-ar intimida pe Buda și să fii invățător undeva în provincie! Pe spermatozoidul meu stătea scris: nefericire.

N-am știut c-a murit S.! Părea foarte sănătoasă. Dac-aș fi romancier, aș scrie povestea acestei femei extraordinare, îmi aduc perfect aminte de L. și de sfîrșitul ei tragic, de moartea lui A. și de sinuciderea bețivului aceluia, care și-a trimis nevasta la Davos cu banii furați de la un spital, unde era contabil. A. a murit luni seară, la miezul nopții. L-am îngropat ieri. L-am vegheat două nopți. L-am învelit în giulgiu, i-am dat sărutarea de adio și am văzut cum i-au plumbuit coșciugul. Am petrecut acolo două zile lungi. Veghindu-l, citeam “Religiile antichității” de Kreutzer. Fereastra era deschisă, noaptea superbă, se auzea cântecul cocoșului și un fluture de noapte zbura în jurul sfeșnicului. Sinuciderea lui A. Sînt răscolit, fiindcă îl iubeam mult, bineînțeles, dar și pentru că, brusc, am înțeles că-mi venea să fac la fel. Slujba a fost fioros de lungă. La cimitir, pămantul era gras. M-am apropiat de margine și m-am uitat cum cad unul după altul bulgării. Mi s-a părut că sunt o sută de mii.

O amintire vie se leagă de Rîul Sadului. Nu pot uita epitaful scris pe o cruce de lemn năpădită de ierburi: Viața-i speranță, moartea-i uitare. Această sfișietoare banalitate am citit-o într-o dimineață frumoasă, în mijlocul celui mai uitat dintre cimitire. În ce mă privește, mă mai chinuie incă nervii și pe deasupra am pentru moment un reumatism la ceafă, care-mi dă un aer destul de ridicol.

Îmi-aduc aminte de Jafa unde, intrând, adulmecam laolaltă mirosul lămaîlor și al cadavrelor; cimitirul desfundat lăsa să se vadă scheletele pe jumătate putrezite, în timp ce pomii verzi își legănau deasupra capetelor noastre fructele aurii. Fiori de prăpăd străbat foste iubiri și din buze care sorbeau suflul vieții picură o miere trecută prin fiere. De ce nu mi-am afundat fruntea în moleșeala cărnii și-n sudoarea dulce a materiei de ce nu mi-am tăvălit gîndurile? Să-mi fi așternut pe veci visul despatriat în sălașurile lumești ale Ființei vrăjite de timp! Tînjit-am după veșnicii, cînd femeia era aici. Bietul infinit în doi! Memoria ucide farmecele fără trăinicie.

Am fost sambătă la băl mascat, în haine de burghez, cu cizme de lac etc., am luat supeul cu O. și cu două dame, cuceririle mele, nu ale lui O. Le-am acostat, le-am luat cu mine și le-am tratat, sunt două prietene, cocote întreținute. Am s-o cultiv pe una din ele pentru spiritul ei și ca studiu al inimii omenești, trebuie să ne obișnuim să nu vedem în cei din jurul nostru decât cărți, omul cu judecată îi studiază, îi compară și face din toate o sinteză pentru folosul lui, lumea nu e decât un clavecin pentru adevăratul artist, lui îi e dat sa-i smulgă sunete care să încânte sau să stârnească fiori de gheață. Societatea bună și cea proastă trebuiesc amândouă studiate, adevărul este în tot, trebuie să înțelegem orice lucru și să nu blamăm nimic, asta-i calea ca să știi multe și să fii calm, și înseamnă ceva să fii calm, înseamnă să fii aproape fericit. Trebuie totuși să recunosc că „societatea” femeilor nu-mi displace și că o prefer celei a bărbaților. Au o finețe psihologică mult mai mare decît noi, rezultat al sclaviei milenare, cu siguranță. Devin savant și trist! Da, duc o existență stupidă și mă născusem cu toate apetiturile! Dar afurisita de literatură mi le-a băgat la loc în pântec.

Detaliile proustiene pe care mi le comunici despre P. nu mă miră. Nu poți să-ți închipui în ce măsură mi-e teamă să revăd femeile pe care le-am cunoscut cândva. Pe chipul lor citesc propria-mi condamnare. Privirea lor e ca o sentință. Moartea e mai ușor de suportat decît prefigurarea ei, decît prăbușirea trăsăturilor, dispariția fără urmă a farmecului de altădată. Este, desigur, o nenorocire să mori tînăr, dar e mult mai rău să îmbătrinești cunoscînd decăderea fizică, îngroșind rîndurile acestor deșeuri grotești, din care n-a mai rămas, decît numele.

Doar o lepră mi-ar mai putea stinge setea de singurătate. Și cînd te gîndești că eu continui să fac curte femeilor, să vorbesc de căsătorie, să mă amorezez și să mă dezamorezez! Singurătatea mă îmbată ca alcoolul. Sunt de o veselie nebună, fără motiv, și zbier de unul singur de-mi sparg pieptul. Asta mi-e firea.

Am avut o lună proastă. Neplăceri gastrice, vechea poveste. M-am pus iar la regim și e ceva mai bine acuma. Ascet fără voie. Îmi lipsesc alcoolul, cafeaua, nu mai puțin țigara. Te asigur că, în privința stilului, oamenii pe care-i detest cel mai tare mi-au ajutat poate mai mult ca ceilalți. Mă simt într-o stare fizică și morală bună și sper că Bovary a mea o să-și revină puțin. Căldura are asupră-mi același efect ca alcoolul; îmi usucă fibra și mă excită.Te sfătuiesc să renunți la cafea și la alcool (țuica și celelalte, chiar și vinul).

Mă recreez citindu-l pe domnul de Montaigne de care sunt îmbibat, ăsta-i omul meu. În literatură ca și în gastronomie sunt anumite fructe din care muști cu toți dinții, care-ți umplu gura, și sunt atât de zemoase, încât sucul lor îți pătrunde pană-n inimă. Montaigne e unul din cele mai delicioase. Cum să faci spiritul să funcționeze cu ceai de tei?

Acum câțiva ani eram, în provincie, o pleiadă de tineri năbădăioși care trăiam într-o lume stranie, te asigur. Ne învârteam între nebunie și sinucidere. Unii s-au omorât, alții au murit în patul lor, unul s-a ștrangulat cu cravata, câțiva s-au nimicit în desfrâu ca să-și gonească plictisul. A fost frumos! …dar acum câteva zile îți mărturiseam temerile cumplite legate de antecedentele mele familiale: pe linie paternă, un bunic bețiv, ai cărui urmași au suferit de o crasă debilitate; în partea mamei, și ea și cele șase surori ale ei au murit de arterioscleroză. Cu tensiunea 25, soră mea fuma 100 de tigări pe zi: sinucidere curată, sau aproape. Fiul ei s-a sinucis de altfel de-a binelea, în vreme ce, la celălalt capăt al Europei, eu m-am limitat la modestul rol de teoretician al sinuciderii.

Am fost frămantat de pasiuni în tinerețe. Era ca o curte de unde pleacă diligențele și unde ești înghesuit de trăsuri și de hamali; de aceea, inima mea și-a păstrat un fel de aiureală. Cînd eram foarte tînăr, nu mă atrăgeau decît bibliotecile și bordelurile. Acum… mă trădează ochii. Mă simt bătran în privința asta. Cătă energie am consumat în astfel de tristeți nu poate nimeni să măsoare. Mă întreb deseori ce fel de om aș fi astăzi dacă viața mea ar fi fost exterioară în loc să fie interioară; ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi posedat ce mi-am dorit altădată…

Legea fundamentală a lumii este Ironia. Poate că nu e neapărat o cugetare filozofică, dar este, orice s-ar spune, o cugetare. Ironia totuși îmi pare a domina viața. De unde vine faptul că, atunci când plângeam vrem să ne vedem?… m-am dus deseori să mă uit în oglindă ca să mă văd…în ultima vreme am răsfoit mai multe tratate de psihiatrie: e înnebunitor! Mare păcat că spiritul nu și-a găsit alt sălaș decît creierul.

Am petrecut o săptămană proastă; mă simt sterp, cateodată, ca un butuc bătran. Criză depresivă? Nu, cu siguranță. Dar la mine, tu știi, orice emoție mai puternică primește un accent funebru. Am de făcut o narațiune; or, povestirea e un lucru care mă plictisește foarte tare. Trebuie să-mi duc eroina la un bal. E atâta vreme de când n-am mai văzut niciunul încât îmi cere mari sforțări de imaginație. Și pe urmă e atât de comun, e atât de spus pretutindeni. Ar fi o minune să evit vulgarul, și vreau totuși să-l evit. Colac peste pupăză, vor să mă dea afară din casă, lucru care, dacă se infăptuiește, m-ar transforma într-un soi de cerșetor. Dar viața-i scurtă. Mă strivește cateodată gândul la tot ce aș vrea să fac înainte de a muri, constatarea că s-au împlinit cincisprezece ani de când lucrez fără răgaz, aprig și continuu, și că n-o să am timp niciodată să-mi fac eu însumi o idee despre ce voiam să scriu. Am cumpărat acum cîteva luni trei discuri cu muzică țigănească ungurească și le ascult fără încetare. Îmi place infinita lor melancolie.

Cele mai triste presimțiri ce le-am avut s-au realizat. Am îngropat-o ieri, la ora 11, biata fată! I-au pus rochia de mireasă, cu buchete de trandafiri, imortele și violete. M-am gîndit adesea la el în toți acești ani, la vorbele lui pline de strălucire, la farmecul și vervă lui, la talentul lui risipit cu atîta generozitate, la tot ce ar fi putut realiza dacă ar fi scris. A fost unul dintre oamenii cei mai dotați din cîți am întîlnit. Dar să ne infringem tristețea, să ne gîndim la voioșia lui inepuizabilă sau, mai bine zis, la vesela lui disperare.
Mă canonesc ca un câine pentru niște mizerii, frazele cele mai simple mă torturează. Resimt tot mai mult povara vîrstei, cu tot ce implică ea: tulburări de memorie, oboseală, agravarea incoerenței… mentale, neputința de a-mi ține promisiunile. Ce om ar fi fost Balzac dacă ar fi știut să scrie! Nu i-a lipsit insă decât asta.

Se face totuși în mine un progres. Mă simt devenind din zi în zi mai sensibil și mai emotiv. O nimica toată îmi aduce lacrimi în ochi. Lucruri neînsemnate mă mișcă pană-n rărunchi. Cad în visări și în stări de distracție nesfârșite. Mă simt mereu ca și cum aș fi băut prea mult și deci din ce în ce mai inept și inapt să înțeleg ce mi se explică. M-am ingrășat și m-am refăcut complet. Am mîncat de toate, ca înainte de război. Cad într-o melancolie infinită, am tristeți de abanos, o amărăciune mortală, neliniști care mă împing de colo colo pe un ocean de gunoaie.

Fiece ins e victima propriului său temperament. Eu cred a fi lichidat multe erori și multe speranțe înșelătoare. Încearcă, prin orice mijloc. Să te ții în afară de pasiuni vremelnice și superstiții care otrăvesc inutil sufletul și elanurile spiritului. Numai așa se pot suprima regretele inutile și nădejdile ineficace. Universul este o cenușă în prefacere al cărei rost nu-l înțelege nimeni. Un suflet se măsoară după dimensiunea dorințelor lui, așa cum judeci incă de departe catedralele după inălțimea clopotnițelor.

Ulcerul este boala asteptării fără rezultat, a spaimei ascunse. Nu te alarma, nu-i ceva grav, e un „semnal” și atît. Se poate scăpa în trei săptămini, se pare. Nu la fel se întimplă cu bolile spiritului, ale „sufletului”, cum se spunea mai demult. Psihiatria bîjbîie încă și de asta trăiesc eu mereu cu spaime. Tristețea mă roade, ăsta-i adevărul.

Soarele m-a delectat, iar astă-seară luna. Mă simt în clipa de fată proaspăt și întinerit.

Pentru mine viața n-are rost decît ca sete de nefericire, pentru deliciile melancoliei și pentru acele voluptăți care îmbină, undeva extazul și destrucția. Cum îți părăsești himera, mori de tristețe. Trebuie să te agăți de ea și să dorești să te ducă cu ea. Când mă gândesc că aproape toate cunoștințele mele se miră de felul în care trăiesc, iar mie mi se pare cel mai natural și mai normal! Asta mă determină să fac reflecții triste despre corupția speciei mele, căci este o corupție faptul de a nu ști să-ți fii de ajuns ție însuți.

Fug de orice răspundere, numai pentru a nu fi prins în mreji străine sensului meu secret și esențelor dureroase cărora mă închin. De aceea viața mea e neinteresantă, negeneroasă, stearpă biografic. Atît am iubit singurătatea și egoismele melancoliei, încît am înșelat toate afecțiunile și prieteniile ce s-au învîrtit în jurul meu. Mi-am îngăduit să fiu nesincer în numele suferințelor de care numai eu știu. Cînd simți că-ți pierzi sufletul nu te poți alipi — fără rezervă — de nici o naivitate și de nici o inimă. Așa sunt eu făcut, zilele fericite îmi stârnesc o mie de altele nefericite, bucuria mă întristează atunci când a trecut, zilele de sărbătoare sunt urmate de triste dimineți. Gînduri triste și senzație de nimicnicie.

Observ că nu mai râd și că nu mai sunt trist. M-am copt. Vorbești de seninătatea mea, dragă prietene, și o învidiezi. E drept că ea poate să mire. Bolnav, iritat, de mii de ori pe zi pradă unor momente de anxietate groaznică, fără femei, fără vlagă, fără niciunul din clopoțeii de aici de pe pămant, îmi continui opera.

Te sfătuiesc să te duci la Paris cînd ți se va oferi întîia ocazie. Numai acolo se poate învăța ce inseamnă un cer melancolic, sub atracția căruia sfîrșitul bulevardelor se împinzește într-o boare și te cheamă ca adierile unei mări; acolo trăiești numai trecutul în mod intim și calci pe istorie cu fiecare pas și numai acolo nu te dor lucrurile care mor. Parisul e în fond un oraș trist, fără să fie grav. Și este trist fiindcă simți nelămurit că din el nu va mai pleca viață. Participi cu regret la o agonie, a cărei semnificație refuzi s-o ai explicit în constiintă.
Pe aici toate merg cât se poate de prost în cea mai execrabilă dintre lumile posibile, și decrepitudinea universală, care mă înconjoară de la distanță, mă atinge drept în inimă. Din când în când, deschid câte-o gazetă. Dansăm nu pe un vulcan, ci pe o scandură de latrină care mi se pare cam putredă. Devin atât de sumbru încât mă sperii și de o tristețe care mă copleșește. Nu poți din nefericire să te abstragi din epocă ta. Or eu îmi găsesc epocă stupidă, ticăloasă etc., și mă înfund pe zi ce trece într-o ursuzenie care e mai degrabă o dovadă a moralității decât a inteligenței mele. Sunt un om leneș, incapabil de muncă și de sacrificii, risipit în fragmente și sugestii. În plus, n-am fost niciodată la înălțimea tristeților mele.

Te-ai gândit vreodată la tristețea existenței mele și la toată voința de care am nevoie ca să trăiesc? Am o inimă în mi minor. Tot ce este îmi pare a fi o hrană pentru o tristețe nemăsurată. Trăiesc în tristețe și abjecție! Sunt prea adînc, prea intransigent și de o tristețe teoretică insuportabilă. Din parte-mi m-am hotărît să fac toate concesiile posibile acestei lumi. Simt o mare nevoie de a mă compromite, de a mă compromite cît de tare, integral, spre a mă legă definitiv de acest pămint. Ce am? Nu știu, cred că e vorba de o mare oboseală cerebrală. Căci munca mă plictisește enorm, sunt mai leneș că o maimuță bătrană și trist ca un sicriu, m-am decis așadar să recurg la un leac eroic. Astă-noapte, pe la ora trei, m-am trezit de tot. Imposibil să mai rămîn în pat. M-am dus să mă plimb pe malul mării, mînat de gînduri cum nu se poate mai negre. Ce-ar fi să mă arunc din înaltul falezei ? Ce mi se pare frumos, ce mi-aș dori să fac, este o carte despre nimic, o carte fără nici o legătură exterioară, stând pe picioare de una singură datorită forței interne a stilului ei, ca pămantul care stă în aer fără să fie susținut, o carte care aproape că n-ar avea subiect sau cel puțin în care subiectul ar fi aproape invizibil, dacă se poate așa ceva.

În ce mă privește, continui să fiu de o tristețe neagră, ceea ce nu mă împiedică să lucrez formidabil. Sunt pierdut în metafizică, lucru prea puțin vesel de altminteri. Suport consecințele unei gripe urîte. Și asta ține de mai multe săptămini. Nu credeam să mai fac progrese în materie de plictiseală și dezgust.Vineri și sambătă, starea mea nervoasă și mintală m-a înspăimântat. Rumeg în mine aceleași cârteli! Și mă tăvălesc în amărăciune fără încetare. Poeții sunt fericiți; se usurează într-un sonet! Dar nefericiții de prozatori, ca mine, sunt siliți să țină totul în ei. Gândește-te și la crizele mele de nervi, care nu sunt decât alunecări involuntare de idei, de imagini. Elementul psihic sare atunci dincolo de mine, iar conștiință dispare odată cu sentimentul vieții.

Ce viață tristă și searbădă și cît orgoliu! Avea puterea de a deveni cineva, dar în același timp și un fel de ruptură în spirit, care explică de ce n-a putut fi cu adevărat un geniu. În final, până și nevasta lui, pentru care s-a sacrificat atîta, l-a considerat un ratat, deși nu ea era cea chemată să-l judece. Anumite firi nu suferă, oamenii fără nervi. Ferice de ei! Lucra straniu, pe măsură ce urci pe scara viețuitoarelor, facultatea nervoasă sporește, adică facultatea de a suferi. A suferi și a gândi însemnă oare același lucru?

Ce perspectivă sinistră, în fond! Mormintele alea abandonate și iarba care creștea în cimitirul acela mic și părăsit — tremur și-acum de groază. Nu te lăsa năpădit de tristețe. N-ai decît să-ți spui că soluția universală este Nimicul și că nu e deloc avantajos să ai aerul că ești viu. Prostia a tot ce mă-nconjoară se adaugă la tristețea gândurilor mele. Nu e prea vesel, la urmă urmei. Toate astea sînt așa de departe, de sfișietoare și de triste, triste pină la ridicol…

Ce mă mâhnește e că devin trist, și într-un mod tâmpit, sumbru și închis.

Sînt foarte trist să te știu nefericit, pradă ideilor negre, lipsit de voință și dorință și alunecînd inevitabil spre disperare, acest blestem care mie mi-a otrăvit tinerețea. Adio, n-am nimic să-ți spun; n-am energia să-ți scriu.Tu ești foarte iubit în provincie. Dacă ai accepta să-mi fii naș, oricine mi-ar da fata de nevastă.

Locuiesc într-o mansardă, mănînc într-o cantină studențească, n-am profesie — și natural că nu cîștig nimic. Nu pot considera nemiloasă soarta ce mi-a permis să trăiesc pină Ia 35 de ani liber și în marginea societății. Suntem într-un hal de plâns. Nu mai avem călcâie la ciorapi, cămășile ne sunt în zdrențe și cizmele cârpite. Cu bărba și cu pielea mea de capră peticită cu cozi de vulpe, înspăimantam populațiile din Peloponez. O voi rade la Neapole, splendida-mi barbă care m-a făcut să fiu luat rând pe rând drept pașă și drept bandit.

E ora două dimineața, credeam că-i miezul nopții. Sunt extenuat de a fi urlat toată seara scriind. E o pagină care va fi, dar care nu e încă, bună. Vă scriu de la țară, de la un prieten francez medic, care m-a invitat să stau la el vreo zece zile. Cum regiunea e bogată și el cîstigă mult, e inutil să vă spun că măninc dumnezeiește, cum la Paris n-ar fi posibil decît cu sume fantastice.

Doamne! Cât mă plictisește Bovary a mea! Ajung uneori la convingerea că e imposibil să scrii. Am făcut un dialog între muierușca mea și un popă, dialog deșucheat și gros.
Precum iubești cărtile pe care era să plingi, sonatele ce ți-au tăiat suflarea, parfumurile ce ți șoptesc de renunțare, femeile rătăcite între corp și suflet — așa cu mările: te-ndrăgostești de cele ce unduiesc înecul. Biata mea Bovary, fără indoială, suferă și plânge în zeci de sate din Franța, chiar în clipa asta. Din milioane de femei să aleg una singură, să mă limitez numai la una? A adăugat însă ceva la nemaipomenita nervozitate pe care o am acum și pe care aș face bine s-o calmez, de altfel, căci mă dă uneori peste cap. Dar scârboasă de Bovary e de vină.

Cehov e marele specialist în „micile ironii ale vieții”. Tragi-comicul e fără indoială modul cel mai adecvat pentru a exprima esența cotidianului. Dar, literar vorbind, tragi-comicul este de o dificultate extremă, căci ține de măruntisuri al căror dozaj cere un instinct, un tact sigur. Criticii sunt ca purecii care sar întotdeauna pe așternutul alb și adoră dantelele.

Înnebunesc de dorințe neînfrânate (scriu cuvântul și îl subliniez). O carte citită la Neapole despre Sahara mi-a trezit pofta să mă duc în Sudan cu tuaregii, care au întotdeauna obrazul acoperit cu un văl ca femeile, să văd cum se vanează negrii și elefanții. Visez baiadere, dansuri frenetice și toate scandalurile culorii.

S-a dovedit că structura mea e sistem; totul fără idei preconcepute din parte-mi, prin cursul firesc al lucrurilor care face că ursul alb să-și aibă vizuina printre ghețuri iar cămila să umble pe nisip. Sunt un om-condei. Simt prin el, din cauza lui, prin raport cu el și mult mai mult împreună cu el. Ai să vezi începând din iarnă viitoare o schimbare vădită. Trei ierni am să-mi petrec tocind la pantofi de seară. Apoi mă întorc în bârlog, unde am să crap neștiut ori ilustru, în manuscris ori tipărit. E totuși în străfund ceva ce mă frămantă, e necunoașterea propriei mele măsuri. Acest om care se pretinde atât de liniștit e plin de îndoieli asupra lui însuși. Ar vrea să știe pană la ce înăltime poate ridica greutăți și care e puterea exactă a mușchilor lui. Să ceri insă așa ceva inseamnă să fii foarte pretențios, căci cunoașterea precisă a propriei forțe nu e poate altceva decât geniul. Să ai geniu înseamnă să poți digera influențele pînă le faci pierdută urma. Geniul ni-l dă Dumnezeu; dar talentul ne privește. Cu o minte dreaptă, cu dragoste pentru lucrul pe care-l faci și răbdare susținută, ajungi să-l obții. Am cheltuit geniu ca să fug de responsabilitățile mele.

Geniul, ca un cal puternic, târăște după el toată omenirea pe drumurile ideii. Degeaba trage ea de hățuri și, prin prostia ei, îi insangerează gingiile, strângându-i cât poate zăbala în gură. El, care are gleznele robuste, aleargă mereu în galop, peste prăpăstii și abisuri.
Nu mai scriu, deoarece pentru moment nu simt impulsul de a scrie, de a spune, și pentru că, deși am toate defectele, nu-l am pe acela de a fi scriitor. Geniul, la urma urmei, nu e poate decât un rafinament al durerii, adică o mai completă și intensă pătrundere a obiectului în sufletul nostru. Tristețea lui Moliere, cu siguranță, venea din toată prostia omenirii pe care o simțea cuprinsă în el. Impărații romani ai decadenței, monștri inspirați de geniul plictiselii, au avut atîta stil în nebunie, că esteții lumii sînt măscărici de bîlci și poeții improvizatori de umbre. Și neavând îndemânare ca să-mi procur succesul, nici geniu ca să cuceresc gloria, m-am condamnat să scriu doar pentru mine, pentru distracția mea personală, așa cum fumez sau călăresc. Sunt aproape sigur că n-am să dau la tipar un rând, iar nepoții mei (zic nepoți la propriu, ne-dorind insă posteritatea în familie așa cum nu contez pe ea în literatură) or să facă probabil tichii în trei colțuri pentru nepoții lor din romanele mele.

N-am căutat în Mediterana poezie, nici violențe, nici virtejuri cumplite de valuri. Acestor chemări aflat-am răspuns pe stîncile Bretaniei. Dar cum aș uita o mare în care mi-am lăsat gîndurile?
Fiecare văl al mării pe care-l văd prăbușindu-se trezește în mine ecouri depărtate.

Din tot ce-i fugar, și nimic nu-i altfel, culege prin senzații esențe și intensități. Unde să cauți realul? N-ai unde. Doar în gama emoțiilor. Ce nu se ridică la ele e ca și cum n-ar fi. Un univers neutru e mai absent decît unul fictiv. Numai artistul face lumea prezentă și numai expresia salvează lucrurile din irealitatea lor fatală. Cât despre dragoste, a fost marele subiect de cugetare al întregii mele vieți. Ce n-am dat artei pure, meseriei în sine, acolo s-a dus, iar inima pe care o studiam era a mea.

Zbuciumul negativ al cărnii, protestele biblice ale sîngelui, icoana morții imediate și vraja dezastruoasă a bolii — pălesc în fața deznădejdii ce emană din splendorile lumii. Cu nervi ca ai mei nu părăsesti Nordul. Căldura îmi pune în valoare toate infirmitățile. Ce e rău, la durere, este că ne face să simțim prea mult viața. Ne dă nouă înșine o dovadă a blestemului care ne apasă. Umilește, și asta-i trist pentru oamenii care nu se susțin decât prin orgoliu.

Avînd șansa de-a nu fi practicat vreodată o meserie și nici de-a fi lucrat la cărți serioase, am avut de-a lungul anilor enorm de mult timp: o favoare rezervată, în principiu, cerșetorilor și femeilor. Cerșetori sînt tot mai mulți, însă ei nu-și dau osteneala să scrie; cît despre femei, în zilele noastre ele se duc la serviciu, la birou — infern idiotizant.

Pe când însurătoarea mea? Pe niciodată, sper. Atât cât poate un bărbat răspunde de ce va face, răspund aici de negativul lucrului. Căsătoria ar fi pentru mine o apostazie care mă îngrozește. Moartea lui A. n-a șters amintirea iritării pe care mi-a pricinuit-o însurătoarea lui.

Fiind tot anul în vacanță, cînd vine vacanța propriu-zisă realizez mai bine decît de obicei vidul în care trăiesc: e vidul la pătrat, cel de care sîntem conștienți în orice moment, vidul oficial al existenței mele. Contactul cu lumea de care m-am frecat enorm în ultimele paisprezece luni mă face să intru tot mai mult în cochilia mea. Moș Parain, care pretinde că în călătorie te schimbi, se înșală. Cât despre mine, așa cum am plecat, așa mă și întorc, doar cu câteva fire de păr în minus pe cap și multe peisaje în plus înăuntrul meu. Asta-i tot.

Dacă nu te-ai întoarce aici decât peste zece ani, și mi te închipui însurat, decorat, stimat, procuror al regelui și stupid, m-ai găsi fără-ndoială tot la masa mea, în aceeași postură, aplecat deasupra acelorași cărți, sau prăjindu-mi picioarele tolănit în fotoliu și trăgand din pipă, ca de obicei. Niciodată n-am avut încredere în cei care-mi seamănă. Iubesc naivitatea, forța, nerozia, amabilitatea și detest înfrigurarea, duplicitatea, versatilitatea etc, defecte pe care le înțeleg dinlăuntru. Am trăit toată viața într-o incăpățanare de maniac, excluzându-mi celelalte pasiuni pe care le închideam în cuști, ducându-mă să le văd numai din când în când, ca să mă destind.

Ai primit cele două volume Kafka? E cam lung și pînă la urmă cam plicticos. Sînt însă și pasaje emoționante. Cu cât o operă este mai bună, cu atât atrage critica. Așa ca purecii care se reped pe rufăria albă. Mai sînt și două fulare, unul galben, altul verde. Voi astupa ferestrele și voi trăi la lumina lămpii. Am nevoie de orgii poetice.
Raționamentul meu a fost totdeauna simplu: cînd nu va mai merge mă împușc. Socoteala n-a fost proastă, căci mi-a îngăduit — contrar turmei din jur — să perseverez… în ființă fără teroarea viitorului. Am fost anunțat că peste două săptămani îmi vin de la Smirna niște eșarfe de mătase: vestea mi-a făcut mare plăcere. Îmi mărturisesc slăbiciunea.
În mijlocul unor peisaje prea frumoase, ne simțim întreaga putreziciune și ne este lehamite de cadavrul pe care-l tîrîm după noi. Ieri, ducându-mă să-mi scot măseaua, am trecut prin Piața Veche, unde aveau loc altădată execuțiile publice, și analizând emoția lașă pe care o aveam în străfundul meu îmi ziceam că alții tot acolo au avut altele și mai și, de aceeași natură totuși! Ar trebui inventată o formulă-tip pe care oricine s-o poată rosti în clipa morții: „Acum e rîndul meu”; sau: „Voi muri și eu.” Prima e prea banală, a doua prea orgolioasă.

Încă unul care s-a dus! Bietul moș Parain, îl văd în lințoliul lui ca și cum aș avea aici, pe masă, în fața ochilor, sicriul în care putrezește. Sculîndu-mă din pat în toiul nopții, primul meu gînd a fost să mă arunc în mare din înaltul falezei. Dar noaptea era perfectă, ireproșabilă; pur și simplu m-a făcut fericit. Amărăciunea, în loc să-mi rămană în craniu, mi s-a scurs în membre și le-a crispat în convulsii.

Vin de la R. unde mă dusesem să-mi scot un dinte (pe care nu mi l-am scos). Dentistul mi-a spus să mai aștept. Îmbătranesc, îmi pierd dinții, în curând îmi voi pierde și părul. În fine! Măcar să-mi rămană creierul, asta-i principalul. Gripat. Am rămas în pat toată ziua. Revenirea unor vechi obsesii, a sentimentului că pentru mine nimic nu e posibil.

Cum ne invadează neantul! Abia născuți, putreziciunea începe să lucreze în noi, așa încât viața nu e decât neîncetata luptă pe care o duce împotrivă noastră, și mereu mai triumfătoare, pană la concluzie, moartea. Acolo domnește singură. N-am avut decât doi sau trei ani când am fost întreg (cam de la șaptesprezece la nouăsprezece ani). Eram splendid, pot s-o spun acum, și destul ca să atrag privirile unei întregi săli de spectacol.

Dar de atunci încoace m-am deteriorat groaznic. Sunt dimineți în care mă sperii eu însumi de mine, atâtea zbârcituri am și atât de uzat arăt. Oriunde mă duc, bolile mele mă însoțesc. E datul capital al existenței mele. S-ar spune chiar că aceste boli mă precedă, că pregătesc terenul ca să pot fi nefericit fără dificultate, fără obstacole. Chiar și în Paradis de m-aș duce, fenomenul s-ar repeta ineluctabil. Sub cerul acesta, un singur lucru s-ar fi extins la proporții nebănuite: melancolia; ea ar fi acaparat partea afectată celorlalte infirmități ale mele, și astfel ceea ce aș fi cîștigat într-o parte aș fi pierdut cu vîrf și îndesat în cealaltă. Cum te aduce la disperare o muncă de lungă durată atunci când o faci conștiincios!

Bărbatului care n-a fost niciodată la bordel trebuie să-i fie frică de spital. E o poezie de același ordin. Nu am trăit nici o bucurie pe care să n-o ispăsesc într-un fel sau în altul. Nebunia și desfrâul sunt două lucruri pe care le-am sondat atâta, în care am navigat atâta din propria-mi voință, încât n-am să fiu niciodată (sper) nici un alienat, nici un marchiz de Sade. Dar m-a costat, asta-i. Boala mea de nervi a fost spuma acestor mici șotii intelectuale.

Sunt mâncat de comparații ca de păduchi și-mi trec timpul strivindu-le; mișună în frazele mele. Niciodată nu s-a spus ceva mai profund despre cea mai devastatoare experiență cu putință: cea a plictisului, privilegiu exclusiv al celor ce au la dispoziție tot timpul. A te plictisi e ceva cu mult mai torturant decît a suferi — fie și în străfundurile unei mine; plictisul inseamnă să înregistrezi nimicul fiecărei clipe avînd certitudinea că următoarea va fi încă și mai goală.

Sunt lucruri care mă fac să judec oamenii de la prima vedere; 1) admirația pentru Béranger; 2) ura pentru parfumuri; 3) dragostea pentru stofele groase: 4) barba tăiată în colier; 5) antipatia pentru bordel.
Câți am mai cunoscut, din tinerii cumsecade, nutrind o sfântă oroare pentru casele de toleranță, și care te păcăleau cu așa-zisele lor ibovnice, cele mai mari curve din lume! Cartierul latin e plin de această doctrină și de aceste accidente. E poate un gust pervers, dar îmi place prostituția, și prin ea însăsi, independent de dedesubturile ei. N-am putut niciodată să văd trecând, în scânteierea gazului aerian, una din acele femei decoltate, prin ploaie, fără o bătaie de inimă, așa cum veșmintele călugărilor și cingătoarea lor de frânghie cu noduri îmi gâdilă sufletul în nu știu ce colțuri ascetice și profunde. Există, în această idee a prostituției, un punct de intersecție atât de complex, desfrâu, amărăciune, nimicnicie a raporturilor omenești, frenezie a mușchilor și sunet de arginți, încât uitându-te în adânc îți vine amețeala și afli acolo atâtea! Și ești atât de trist! Și visezi atât de bine la dragoste! Ah! Voi care faceți elegii, duceți-vă să vă sprijiniți brațul, nu pe ruine ci pe sânul acestor femei vesele. La Ibiza, diferența dintre anotimpuri e minimă. Iarna e doar o usoară înăsprire a toamnei.
Da, ceva îi lipsește aceluia care nu s-a trezit niciodată într-un pat fără nume, n-a văzut dormind pe perna lui un cap pe care nu-l va mai revedea; și care, ieșind de acolo la răsăritul soarelui, n-a trecut peste poduri cu dorința de a se arunca în apă, pană într-atât viața i se urcă râgâind din fundul inimii în cap. Și chiar dacă n-ar fi decât imbrăcămintea nerușinată, ispita himerei, necunoscutul, caracterul blestemat, vechea poezie a corupției și a venalitătii! Am venit aici pentru soare, și nu pot suporta soarele. Toată lumea e bronzată, eu trebuie să rămîn alb, palid. În timp ce făceam tot felul de reflecții amare, am privit pinii, stîncile, valurile „bătute” de lună, și brusc am simțit în ce măsură sînt înlănțuit de acest splendid univers blestemat.

Tocmai de aceea nu există subiecte urâte și frumoase, și s-ar putea aproape stabili ca o axiomă, din punctul de vedere al Artei pure, că nu există subiect, stilul fiind el singur un fel absolut de a vedea lucrurile.

Multă vreme am purtat o corespondență fără obiect cu tot felul de detracați. Dar mai ales cu femeile — dezechilibrate sau nu — corespondența are ceva incitant — fiindcă nu știi niciodată la ce duce. O! De câte ori n-am căzut la pămant, cu unghiile însângerate, cu coastele zdrobite, cu capul vuindu-mi, după ce am vrut să urc drept în sus peretele de marmură! Cum mi-am deschis micile mele aripi! Dar aerul trecea prin ele în loc să mă poarte, și atunci, prăvălindu-mă, mă vedeam în noroaiele descurajării. De trăiam în Roma infiltrațiilor creștine, aș fi păzit statuile zeilor agonizanți sau apăram cu pieptul nihilismul cezarilor.

Cât despre monumente, am văzut multe, celtice! Dolmeni! Și menhiri! Și peulveni! Dar nimic nu-i mai plictisitor decât arheologia celtică; toate seamănă între ele la disperare. În schimb, am avut momente frumoase la umbra vechilor castele; am fumat lungi pipe în multe foste șanțuri de apărare prăvălite, acoperite cu iarbă și parfumate de mireasma florilor, și apoi marea, marea! Aici marea este rece și murdară. Dar apartamentul e frumos. Mă plictisește să-l tot cer an de an prietenului meu. Ce viață de parazit mai duc și eu! La întoarcere, va trebui să aleg între a scrie eseul despre urît și cel despre izbăvire, două proiecte între care șovăi de cîteva luni.

Am avut o săptămană rea; sunt într-o dispoziție neagră, funebră, istovit, cătrănit. Destinul tău de fată deșteaptă în Balcani mi se pare mult mai crud. În afară de dragoste și beție, ce se poate întreprinde în acel inavuabil Sud-Est? Nu vreau să spun că am rezolvat ceva pe aici, dar scepticismul cere acest cadru parfumat și frivol pe care l-am găsit, pe cînd a fi ros de îndoieli în spațiul valah e de-o tristețe fără soluție. Gândul de a rămane toată viața total necunoscut nu mă mâhnește deloc. Numai să-mi dureze manuscrisele cât mine, e tot ce îmi doresc. Păcat că mi-ar trebui un mormânt prea mare; le-aș îngropa cu mine așa cum face un sălbatec cu calul lui. Am în comun cu Diavolul proasta dispoziție, etern fundament al uritului. Ca și el, sînt melancolic prin decret divin…

Miercurea trecută am fost obligat să mă scol să-mi caut batista; îmi curgeau lacrimile pe obraz. Mă induioșasem eu însumi scriind, aveam o voluptate plină de delicii, izvorată și din emoția ideii mele. Zadarnic îmi schimb locul, chiar și lumea, zadarnic aș schimba-o, mă regăsesc întotdeauna cu mine, cu același eu. Simt totuși că nu trebuie să mor fără a fi făcut să urle cumva stilul, așa cum îl aud eu în cap și putând să întreacă vocea papagalilor și a greierilor. Cînd urîtul începe să-și facă apariția, sau mai degrabă cînd reîncepe, ai senzația că nimic nu-l va putea opri, că va trebui să-l suporți pînă la capăt și că acest capăt e în afara lumii.

Grotescul trist are pentru mine un farmec nespus; corespunde nevoilor intime ale firii mele de bufon amar. Grotescul nu mă face să râd ci să visez îndelung. Îl surprind oriunde, odată ce-l port în mine, ca toată lumea; iată de ce îmi place să mă analizez; e un studiu care mă amuză. Ceea ce mă împiedică să mă iau în serios, deși spiritul meu are o anumită gravitate, e faptul că mă găsesc foarte ridicol, nu de ridicolul relativ care e comicul teatral, ci de acel ridicol intrinsec vieții omenești și care vine din acțiunea cea mai simplă ori din gestul cel mai obișnuit. Niciodată nu mă rad, de exemplu, fără să nu mă umfle râsul, așa de stupid mi se pare. Din fericire sau din păcate, Parisul are un farmec așa de extraordinar, încît vicisitudinile vremurilor par mai blînde și mai ușor de îndurat decît oriunde altundeva.

Nu știu dacă e de vină primăvara, dar sunt groaznic de prost dispus; am nervii întinși ca niște sârme. Sunt turbat, fără să știu de ce. M-am gîndit de asemeni că dramă mea provine din aspirația de a trăi ca toată lumea și din incapacitatea, mai curînd din imposibilitatea mea de a izbuti.
Sunt mai ostenit decât dacă aș urni munți. Îmi vine cateodată să plâng. Îți trebuie o voință supraomenească pentru a scrie, și nu sunt decât un om. Cînd ai nervii, stomacul, ficatul făcute praf — și mi-ar fi ușor să continui lista —, nu ieși din vizuina ta sau eviți soarele, vîntul, marea, al căror ansamblu nu-mi poate fi decît funest dacă vreau să mă bucur de ele. Din nefericire, e ceea ce am incercat să fac, cu îndîrjirea mea incorigibilă. Duc o viată aspră, pustie de orice bucurie exterioară și în care nimic nu mă susține, decât un fel de turbare permanentă, care plânge uneori de neputință, dar care e continuă.

Muza mea (oricât și-ar legăna șoldurile) nu s-a prostituat încă și tare aș mai avea chef s-o las să moară fecioară, văzand toate bolile rușinoase care bântuie lumea. Cum nu sunt dintre aceia care-și pot face un public și cum acest public nu e făcut pentru mine, mă voi lipsi de el. Tot ce-i adevărat în mine îmi vine de la timiditățile tinereții. Lor le datorez faptul că sînt cel care sînt, în sensul bun al cuvintului. Fără ele, aș fi un zero absolut iar rușinea de mine însumi m-ar chinui neîncetat. Cît am putut să sufăr, tînăr fiind, din cauza lor! Iar acum, tot ele mă răscumpără în propriii mei ochi.

Celebritatea cea mai completă nu-ți potolește neliniștea și mori aproape întotdeauna în nesiguranța propriului tău renume, dacă nu ești un nătărău. Așadar faima nu te clasează mai mult în propriii ochi decât obscuritatea. Oamenii nu știu să fie fără de folos. Ei au drumuri de urmat, puncte de atins, nevoi de împlinit. Ei nu gustă nedesăvirșirea, cînd „rostul“ vieții e extazul acestei nedesăvirșiri! Dar cum să le dezvăluim suprafețele acestei taine, cum să-i incintăm de luciul unui mister și să-i îmbătăm de o fascinație atît de simplă? Îmi vin în minte anumite nopți și anumite zile…Bovary mă ucide. Am scris toată săptămana trei pagini și nici măcar nu sunt încântat de ele. Ce e infiorător de dificil este inlănțuirea ideilor și necesitatea ca ele să decurgă cât mai natural unele din altele. Nimic nu-i mai rău ca un orgoliu disimulat sub o fizionomie bovină.

Sunt frânt de oboseală. Am, de azi-dimineață, înțepături în occipital și capul greu de parcă aș purta înăuntru un chintal de plumb. Eu știu că undeva în mine un diavol nu poate muri. Nu-mi trebuie urechi ascuțite pentru subtile chinuri, nici gust pentru oțetul sîngelui, doar tăcerea surdă în care se infiripă un văicărit prelung. Atunci cunosc primejdia. Și cum mă întorc spre Răul despotic și umilitor, el se ridică în văzduh, în creier, în ziduri — divinitate subită, aspră și ruinătoare. Voi merge pană la capăt, pană la ultimul strop al creierului meu stors.

Dar dacă există pe lume un adevăr artistic, e faptul că această carte este o capodoperă. Miroase a tămaie și a urină, bestialitatea se îmbină cu misticismul. De ce sînt femeile mai fericite decît bărbații? Din cauză că la ele grația și naivitatea sînt incomparabil mai frecvente decît la bărbați. Desigur, nici ele nu sînt scutite de boli și de insatisfacții; dar aici vorbim de sentimentul care predomină. Grația naivă a femeilor le transpune într o stare de echilibru superficial, care niciodată nu poate duce la tragedii consumatoare sau la încordări periculoase.

Vorbești de nefericirile femeilor; mă aflu tocmai în această sferă. Ai să vezi că a trebuit să cobor foarte jos în puțul sentimental. Dacă e bună cartea mea, va gâdila cu blândețe multe răni feminine; și nu puține femei vor surâde recunoscându-se. Voi fi știut durerile voastre, sărmane suflete obscure, umede de melancolii zăvorate, așa cum vă sunt curțile provinciale ascunse îndărătul casei, pe ale căror ziduri crește mușchiul. Căci femeia poate fi o salvare vremelnică pentru acei care trăiesc pe culmi, deoarece, fiind extrem de puțin dezintegrată din viață, contactul cu ea înseamnă o întoarcere spre voluptătile naive și inconștiente ale vieții, înspre imaterialitatea usoară a grației, care, dacă n-a salvat lumea, le-a salvat pe femei.

Am ajuns acum la lucruri mai amuzante. Mai am încă patruzeci, cincizeci de pagini înainte de a fi în plin adulter. Atunci să vezi trai pe muierușca mea! Mă sperie gîndul că toate peisajele, cărțile, femeile, vulgaritățile și viziunile sublime s-au condensat într-un creier Și că o parte din trecutul umanității s-a actualizat într-o biată conștiință.

O! Cât de aproape de nebunie te simți uneori, eu mai cu seamă! Știi ce influență am asupra nebunilor și cât mă iubesc și ei! Te rog să mă crezi că acum mi-e frică. Totuși, așezându-mă la masă ca să-ți scriu, vederea hârtiei albe m-a calmat. Forma nebuniei este determinată de condiții organice și temperamentale. Cum majoritatea nebunilor se recrutează dintre depresivi, este fatal ca forma depresivă să fie mai frecventă la nebuni decît stările de exaltare plăcută, veselă și debordantă. Este atît de frecventă melancolia neagră la nebuni, încît aproape toți tind spre sinucidere, o soluție atît de grea pînă nu ești nebun. Aș vrea să înnebunesc într-un singur caz. Cînd aș ști că aș ajunge un nebun vesel, vioi și permanent bine dispus, care un-și pune nici o problemă și nu are nici o obsesie, dar care rîde fără sens de dimineață pină seara. Sâmbătă, miezul nopții (29 ianuarie)… E oare aerul înconjurător care mă pătrunde? Mă simt din ce în ce mai funebru. De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scîrbă atît de moarte, cît și de viață. Sînt un om care ar trebui aruncat undeva, într un cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ce o fi cu mine în acest Univers.

Fără dragostea pentru formă, aș fi fost poate un mare mistic. Gândește-te și la crizele mele de nervi, care nu sunt decât alunecări involuntare de idei, de imagini.Viața este prea limitată și prea fragmentară pentru a rezista la mari tensiuni. N-au avut toți misticii, după marile extaze, sentimentul că nu mai pot continua să trăiască? Și ce mai pot aștepta de la lumea aceasta acei care simt dincolo de normal viața, singurătatea, disperarea sau moartea? Degeaba mă sucesc și mă-nvartesc. Neant. Închipuie-ți, de altfel, cât de puțină lume cunosc, făcand de cincisprezece ani încoace tot ce pot ca să las să cadă în baltă orice soi de relații cu compatrioții mei, și am reușit.

Viziunea mea asupra lumii n-ar fi fost diferită dacă aș fi trăit în vreuna din țările calde. Ar fi fost doar mai puțin virulentă, pentru că majoritatea bolilor mele au la origine frigul. Or, am remarcat că schimbarea anotimpurilor acționează asupra mea în profunzime, că-mi modifică însăsi ființa. Fiecare anotimp face din mine un alt om; primăvara îmi dă idei de sinucidere, vara la fel. Variațiile de temperatură fiind prea bruște în Nord, a trăi acolo e pentru mine un chin ce sporește cu vîrsta. Când voi fi bătran, scriind despre toate astea, mă voi incălzi. Am să fac ca aceia care, plecând într-o lungă călătorie, se duc să-și ia rămas bun de la mormintele dragi. Eu unul, înainte de a muri, îmi voi vizita visele.

Splendorile lumii m-au junghiat mai aspru ca furiile cărnii, și am sîngerat în fericiri mai rău ca-n deznădejdi. Ei bine, e un noroc să ai asemenea tinerețe și să nu ți-o răsplătească nimeni. Ah! La șaptesprezece ani, dacă aș fi fost iubit, ce cretin aș fi acum! Fericirea e ca vărsatul: luată prea devreme, poate să-ți strice de tot constituția. Acum, sînt fericit să mă separ de aștri prin ramuri gînditoare, să gust în adierile lor o singurătate blîndă, să mă nimicesc în splendoare pe un pămint divinizat în noapte. La sfârșitul săptămanii viitoare voi fi totuși complet scăpat de asta, sper. Îmi vor mai rămane pe urmă vreo zece pagini (două mari mișcări) și voi fi încheiat primul ansamblu din partea a doua. Adulterul s-a copt; vor trece la fapte, și eu de asemenea, trag nădejde.

Tăcerile nocturne în grădinile Sudului… Spre cine se apleacă palmierii? Crengile lor par idei obosite. Altădată, cînd în sînge purtam mai mult alcool și mai multă Spanie, furia mea le ar fi întors spre cer, patima ar fi îndreptat vertical oboseala lor terestră și zvicnirile inimii le ar fi împins spre vecinătăti de stele. O! Viața apasă greu pe aceia care au aripi; cu cât sunt aripile mai mari, cu atât deschiderea lor e mai dureroasă. Canarii în colivie țopăie, sunt veseli; vulturii însă au înfățisarea posomorată pentru că-și frâng penele de gratii. Dar suntem toți mai mult ori mai puțin vulturi sau canari, papagali sau acvile. Dimensiunea unui suflet se poate măsura după suferința lui, așa cum se calculează adâncimea fluviilor după curent.

Am fost tovarăș cu scepticii Atenei, cu descreierații Romei, cu sfinții Spaniei, cu gînditorii nordici și cu brumele de jăratec ale poeților britanici — dezmățat al pasiunilor inutile, închinător vicios și părăsit al tuturor inspirațiilor. Materialiștii și spiritualiștii împiedică în mod egal cunoașterea materiei și a spiritului, pentru că le scindează una de alta. Unii fac din om un înger iar ceilalți un porc.

Vinele se umflă de un suflu cald — și atunci tremuri de speranțe, și ți spui: viață, tinerețe, și te gîndești cu freamăt la dragoste și la viitor. Judecă și tu, trebuie să intru pe fiece minut în piei care-mi sunt antipatice. Sunt șase luni de când fac amor platonic, iar în clipa de față mă exalt ca un bun catolic la dangătul clopotelor și îmi vine să mă duc la spovedanie! Fără presimțirea dragostei și a morții, insul s-ar plictisi din măruntaiele materne și ar mozoli dezabuzat sfîrcuri fără viitor.

În ce mâzgă morală! În ce abis de prostie se bălăceste epoca noastră! Mi se pare că tâmpenia omenirii ajunge la paroxism. Specia umană, ca un fumător ghiftuit de opium, dă din cap rânjind și se bate pe burtă, cu ochii în pămant. Altă lege matematică de descoperit: câți neghiobi trebuie să cunoști pe lume ca să-ți vină cheful să-ți spargi capul? Obosit de a ști atîtea și mai obosit de a le lămuri, invidiezi pe Jupiter c-a-nlocuit prin trăznete cuvintele. E foarte târziu, sunt grozav de obosit. Am răgușit de atâta strigăt toată seara, în timpul scrisului, după obiceiul meu exagerat. Un suflet se măsoară după dimensiunea dorințelor lui, așa cum judeci incă de departe catedralele după înălțimea clopotnițelor. Omul n-a inventat o eroare mai pretioasă și o iluzie mai substanțială ca Eul.

Cei doi ani petrecuți în absorbirea totală a unui amor fericit mi se par un lucru mediocru. Afecțiunile nervoase sunt molipsitoare și mi-a trebuit poate o constituție sufletească robustă ca să rezist la șarja pe care nervii o băteau pe pielea de măgar a rațiunii mele.

Nu mă pot concentra asupra nici unui lucru, pentru că totul mă plictisește, totul mă îndeamnă să mă risipesc. În schimb, m-am interesat de-o mulțime de lucruri, dar de nici unul pînă la capăt, cu excepția plictisului, poate…
Toată săptămana trecută a fost proastă (acum merge mai bine). M-am zvârcolit într-o plictiseală și un dezgust de mine însumi copios. Urîtul apare ca o angoasă devalorizată. În fapt, este mai virulent decît angoasa; dar nu-și dă atîtea aere ca ea. E mai modest dar și mai teribil, căci te poate cuprinde în orice moment, pe cînd ea, mai pretențioasă, se manifestă doar în marile ocazii.

Sînt un obsedat care se risipește, care își irosește și își spulberă obsesiile. Voi fi fost un mare amator de incurabil. Sunt o grămadă de mici gusturi de care mă lipsesc; dar trebuie să te lipsești de toate când vrei să faci ceva. Ah! Ce vicii aș avea dacă n-aș scrie! Feriți vă de oamenii incapabili de viciu, deoarece prezența lor nu poate fi decît plictisitoare, incoloră și fadă.

Plouă, pânzele bărcilor sub ferestrele mele sunt negre, trec țărănci cu umbrele, niște marinari strigă, eu mă plictisesc! Mi se pare că au trecut zece ani de când ne-am despărțit. Existența mea, ca un smârc adormit, e atât de liniștită încât cel mai mărunt eveniment căzand în ea provoacă nenumărate cercuri, iar suprafața, ca și adâncul, își reiau cu greu seninătatea! În orice viciu este prezentă o tragedie a cărnii, un salt al cărnii din fatalitatea ei, o încercare de sfărîmare a limitelor imanente ce încarcerează elanurile pasionale.

Găsești oare ceva mai enorm decât gestul cetățeanului R.? Înainte de a se omorî scrisese următorul bilet găsit asupra lui: „Respectați trupul unui om virtuos!”.Viciul reprezintă o formă de triumf a individualului.

Să nu scrii nimic și să visezi la opere frumoase (așa cum fac eu acum) e un lucru încantător. Dar cât de scump plătesti mai târziu aceste voluptuoase ambiții. Există idei care au oarece greutate doar dacă avem bunul-gust de a nu le aprofunda; de îndată ce vrem să intrăm în detalii, să le explicăm, să le justificăm, ele se năruie și își dezvăluie neantul.

Mi se-nvarte capul de plictiseală, de descurajare, de oboseală! Prostia a tot ce mă-nconjoară se adaugă la tristețea gândurilor mele. Nu e prea vesel, la urmă urmei. Totul mă dezgustă. Cred că astăzi m-aș fi spânzurat cu plăcere, dacă nu m-ar fi împiedicat orgoliul. Cunoașterea însingerează realul. Orgoliul spiritului se întinde peste el ca un cer asasin. Dar viață e atât de scurtă! Nu voi scrie niciodată cum vreau și nici pe sfert din ce visez. Toată forța asta pe care o simți și care te înăbusă, va trebui să mori cu ea fără să-i fi dat drumul să se reverse. Timpul cere altă sevă, vinele alt murmur, carnea alte înșelăciuni…

O, tinerețe! Tinerețe! Cât te regret! Te-am cunoscut însă vreodată? De atunci am tămiiat necontenit moartea și soarele — că strănepot al cine știe cărui trîndav de pe malurile imemoriale ale Nilului.

De prea multe nopți mă culc târziu! E o prostie, mă epuizez. Astă-noapte, am fost foarte atent la cîntecul cocoșului. Era atît de sincer, de plin de elan, încît nu pot concepe că nu se adresează nimănui, că o face doar pentru sine. În mod vădit, are ceva de comunicat, deși registrul lui rămîne același și nu pare să-și schimbe formula. Și ce dacă! Atîta convingere trebuie să corespundă unei realități și să exprime un mesaj. Nu poți să crezi că-i vorba de un simplu exercițiu. Fericiți voi poeții, care aveți un debușeu în versurile voastre. Când ceva vă supără, scuipați un sonet și vă ușurați inima.

E ceva fals în persoana și în vocația mea. M-am născut liric și nu scriu versuri. Aș vrea să-i copleșesc pe cei pe care-i iubesc, iar eu îi fac să plangă. Ideile lîncezesc în boare caldă și leșioasă. Și nici o lirică prostie nu-nvăluie murirea nemiloasă. Eram același individ acum unsprezece ani ca și astăzi (cu foarte mici diferențe; de exemplu, marea admirație pentru curve, pe care n-o mai am decât teoretic și care altădată era practică). Eu sunt acum ca oalele cu lapte: ca să se facă smântâna, trebuie să le lași nemișcate. Când iubești prea mult stilul, riști să pierzi din vedere chiar scopul scrisului tău! Acele momente cînd dorești grozav să fii singur, convins că, față în față cu tine însuți, vei fi în stare să descoperi adevăruri rare, unice, nemaiștiute; și apoi decepția, la fel de mare ca speranța, cînd ești în sfîrșit singur și nu iese nimic din acea singurătate mult așteptată.

Pe aici toate merg cât se poate de prost în cea mai execrabilă dintre lumile posibile, și decrepitudinea universală, care mă înconjoară de la distanță, mă atinge drept în inimă. Devin atât de sumbru încât mă sperii, și de o tristețe care mă copleșește. Nu poți din nefericire să te abstragi din epoca ta. Or eu îmi găsesc epoca stupidă, ticăloasă. „Tihna de a trăi” a dispărut o dată cu venirea zgomotului. Lumea ar fi trebuit să sfîrșească acum cincizeci de ani; sau, și mai bine, acum cincizeci de veacuri. Dacă mă disting prin ceva, este prin capacitatea mea, practic nelimitată, de a mă sastisi de orice.

Aseară m-am plimbat pe chei sub lună, cu tot frigul ascuțit, dar frumusețea nopții era irezistibilă, iar adineaori, după prânz, am dat o raită prin parc. Dar… compania mea mă întristează, o prefer pe a cărților.
Or, eu, asta-i concluzia (da, prostia constă în a vrea să tragi concluzii) sunt resemnat să trăiesc așa cum am trăit, singur, cu o mulțime de oameni mari, din cărți, care-mi țin loc de societate, în pielea mea de urs, fiind un urs eu însumi …Ba chiar am chef să cumpăr un frumos urs (pictat), să-l pun în ramă și să-l agăț în camera mea, după ce voi fi scris dedesubt: Portretul lui Gustave Flaubert.

Să nu ne plângem; suntem niște privilegiați! Avem în creier ghirlande de lumini! Și sunt atâția oameni care dârdâie într-o mansardă fără lumânare!