Cezar Bolliac- romantic, profet, antisemit

Pentru orice român educat, posteritatea lui Cezar Bolliac este marcată de două texte definindu-i profilul. Pe de o parte, imaginea pioasă din “ Epigonii” lui Eminescu, imortalizând pe acel Bolliac pasionat şi profet al poeziei sociale. Pe de altă parte, teribilul pamflet al lui Alexandru Odobescu, cel care stabileşte, definitiv şi sarcastic, reputaţia de excentricitate ridicolă a lui Bolliac în materie de studii arheologice. Dincolo de aceste borne ale receptării, se întinde uitarea care l-a acoperit, ca pe atâţia dintre contemporanii săi. Din opera sa poetică nu mai se poate salva nimic: prolixitatea şi tezismul o fac ilizibilă.

Şi totuşi, Cezar Bolliac este un paşoptist exemplar. Cariera sa literară şi publică se suprapune peste intervalul regenerării naţionale.În pofida exagerărilor de umor involuntar, Bolliac este vocea ce ilustrează, în ratarea şi în delirul său de grandoare, un moment cultural. Figura sa,minoră în comparaţie cu a celor din jurul său, are atributele exemplarităţii. Lui Bolliac nu îi sunt străine intuiţiile, după cum nu i se poate nega patima care i-a animat efortul publicistic. În epoca realismului socialist, Bolliac a fost omagiat ca un precursor al angajării sociale. În atenţia sa faţă de cei oprimaţi, s-a citit elanul umanitar.

Ceea ce aceste critici de conjunctură au trecut sub tăcere, din raţiuni de corectictudine politică, este timbrul antisemit care îi domină intervenţiile de după 1866. Bolliac este un radical , un profet, un căutător al originilor dacice şi un feroce apărător al naţionalităţii. Agresivitatea cu care Bolliac- munteanul propagă antisemitismul are egal doar în obsesia “ fracţioniştilor “ ieşeni. Cu un titlu ce descinde din “O noapte furtunoasă”, a sa “ Trompetă a Carpaţilor” este organul de presă ce uneşte, deloc surprinzător, demagogia socială şi pulsiunile xenofobe. Drumul lui Bolliac este un drum pe care îl parcurge o întreagă generaţie. Fizionomia sa îl face un erou al timpului său.

Profetul

Ceea ce critica a remarcat, de la D. Popovici la Mircea Scarlat şi Ioana Em. Petrescu, este decalajul dintre precaritatea estetică a poetului Bolliac şi calitatea remarcabilă a viziunii sale de doctrinar al poeziei. Muza lui Bolliac este insensibilă la fascinaţia lui Lamartine. Claviatura sa nu vibrează decât mimetic la stimulul melancolic. Ceea ce îl mişcă cu adevărat este ambiţia profetică, afină cu elanul mesianic al romantismului european. Vocea lui Bolliac este vocea celor care, pe urmele lui Hugo şi Lamennais, visează să fie preoţi ai unei noi religii a poeziei.

În polemica cu Heliade –Rădulescu, ( cel cu care se va afla în relaţii de pasionată inamiciţie), Bolliac atacă, frontal, dogmele clasice. Tăgăduirea lui Boileau şi a regulilor ce îl încorsetează pe poet sunt parte din această profesiune de credinţă radicală estetic. Acolo unde primul Heliade este pregătit să admită regalitatea literară clasică, Bolliac este neînduplecat în revolta sa. De aici, poziţia specială pe care manifestele sale estetice o deţin ,la nivelul imaginarului romantic de la noi. Patima lui Bolliac vizează eliberarea energiilor mitice ale poeziei de sub suveranitatea raţiunii osificate a predecesorilor. În universul lui Bolliac nu este loc pentru compromis cu geometria clasică. Peisajul pe care îl desenează este unul ciclopic. Poezia este o autentică nouă religie a umanităţii. Ea este destinată să scrie o nouă evanghelie a omenirii şi să fie, constant şi asumat, un instrument de emancipare şi de luptă. În vocabularul deceniilor care vin, arta lui Bolliac este o artă cu tendinţă. Poezia este luptă, este teză ideologică, este apel la public, este o zbatere ce se situează sub zodia solidarităţii cu cei oprimaţi.

Timbrul lui Bolliac este inseparabil de acest mesianism social. Este vorba de empatia cu umiliţii şi obidiţii, este vorba de cultivarea antitezei ce revelă suferinţa ţăranului clăcaş şi a robului ţigan. Afinitatea cu Bălcescu este de căutat în această vehemenţă a radicalismului social. Previzibil, literatura este mutilată pe altarul suveranităţii poeziei militante. Poemele lui Bolliac sunt o acumulare de platitidini demagogice şi de elan umanitar. Şi chiar dacă revolta îi poate anticipa pe Coşbuc sau pe Goga, contribuţiile sale sunt copleşite de povara expresivităţii involuntare. Doctrinarul nu deţine capacitatea de a topi în ritm intuiţiile sale.

Contaminarea poeziei cu lestul mortal al didacticismului ideologic îl condamnă pe Bolliac la impotenţă ridicolă. Dar neliniştea sa profetică descoperă în proza jurnalistică mediul care permite propagarea obsesiilor sale.Bolliac se va investi în publicistica politică cu o ambiţie ce evocă focul radicalismului lui Rosetti. Bolliac străbate etapele tipice ale vieţii unui paşoptist- angajarea în sprijinul mişcării lui Ion Câmpineanu, implicarea de la 1848, lungul exil şi revenirea în patrie. Din emigraţie vine şi episodul ce evocă sordidul etic inseparabil de existenţa sa:dispariţia unor bijuterii încredinţate lui îi este imputată ca un semn de necinste. Exaltarea profetică a lui Bolliac coexistă cu un personal simţ al onoarei. Jertfele patriotice permit renunţarea la onestitatea privată.

Trompeta

Destinul lui Bolliac este, ca şi cel al lui Rosetti sau N. T. Orăşanu, imposibil de separat de destinul publicaţiilor pe care le fondează. Mircea Scarlat observa această dependenţă maniacală a lui Bolliac de tipar, privit ca trompetă ce trezeşte naţiunea adormită. Geniul lui Boliac, atâta cât a existat, se regăseşte în această risipire continuă, în această producţie prolixă, destinată uitări. Publicistica sa,pasionată şi pasională, este colorată de invective şi anunţă, în cheie minoră, pe Eminescu , cel de mai târziu, dar şi pe Haşdeu- ziaristul. Exagerarea serveşte ca modalitate de răspândire a unui mesaj de extracţie paşoptistă. Radicalismul demagogic al lui Bolliac are o nuanţă de oportunism versatil, dar şi talentul de a găsi formule memorabile. Victimă a cenzurii lui Cuza, Bolliac este un apărător după 11 februarie al domniei pământene. “ Monstruoasa coaliţie” i se datorează, ca sintagmă. Vehemenţa cu care Bolliac atacă pe Carol I ţine de fidelitatea sa faţă de anti-germanism.Ales deputat, Bollliac are modesta sa apoteoză socială. “Trompeta Carpaţilor” îi conferă calitatea de tribun al naţiunii.

Paşoptismul lui Bolliac exploatează antisemitismul de o manieră programatică. Bolliac nu este o voce izolată: retorica antisemită este mai degrabă regula în epoca de după 1866. Dar ceea ce îl distinge este capacitatea de a mobiliza şi de a a conferi antisemitismului centralitate în mesajul său politic. Naţiunea este ameninţată, la 1866, de extinderea cetăţeniei- tribunul Bolliac agită spiritele şi contribuie, alături de alţii, la adoptarea formulei discriminatorii a articolului 7. În cazul lui Bolliac, ostilitatea împotriva boierilor este în acord deplin cu ideea de supremaţie românească.Populismul se exprimă xenofob: timbrul lui Bolliac este profetic.

Şi tot de această constituţie intelectuală mesianică ţine şi ambiţia lui Bolliac de a fi înaintemergător în ale arheologiei. Până la critica lui Odobescu, figura lui Bolliac a fost una autoritară- polivalenţa sa era un semn al geniului. Asemeni lui Heliade- Rădulescu sau Haşdeu, Bolliac s-a dorit profetul ce indică poporului un drum spre mântuire. Exagerările sale sunt semnul acestei nemăsuri romantice. Bolliac este un precurso.Contemporanii noştri pasionaţi de tunele dacice şi de cetăţi ascunse pot saluta în acest arheolog improvizat un spirit afin.

Bolliac participă, timp de decenii, la acest moment al genezei. Ridicol, fantast, oportunist, Bolliac se ratează, dar nu încetează să fie mai puţin romantic în substanţa sa. Vocaţia mesianică se întâlneşte cu populismul xenofob. Cariera lui Bolliac este un roman de secol XIX românesc.

Un comentariu

  1. Dusan Crstici says:

    In fine, o noua incursiune, mult asteptata, in lumea fasinanta a pasoptismului muntean, mciv inunat scrisa ca si toate cele precedente! Antisemitismul, atat de nociv nasterii unei societati emergente spre idealul de natiune si stat national, ar trebui studiat de la origini fsi explicat mereu. Copilaria mi-a fost marcata, printre altele de apararea cavalereasca exemplara a frumoasei evreice din york de catre eroul saxon Ivanhoe, sensibilizandu-ma definitiv la tragedia planetara numita antisemitism. Un piedestal in plus nobililor junimisti pentru respingerea antisemitismului in contextul minunatului conservatorism moderat, un adevarat conservatorism bine temperat

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *