[SMS, 2 PP.]
[10 ianuarie 1924]
Către: 41, Landhausstr., Berlin W.
10–I–24
Smichov, Třida Svornosti, 37
Praga
Dragostea mea, azi am fost sigur că sora mea o să se repeadă la mine strigînd: „O scrisoare de la Madame Bertran!“ – dar nu. M-am întristat aşa de tare… „Şi ce sînt scrisorile? Petice albe pe negrul zdrenţuit al despărţirilor“ (parafrazînd celebrul vers al domnului Lermontov).
Seara de ieri a fost ca ruptă dintr-o pictură flamandă, nemişcată într-o ceaţă languroasă. Peste zăpezi, pătrunzînd ceaţa, apusul strălucea blînd, vag, asemenea culorilor slab imprimate dintr-o decalcomanie (ştii la ce mă refer?). După ce-am traversat rîul pe gheaţă, am urcat un deal – alb, cu tufe negre de soc scuturate. Pe o parte, dealul este tăiat brusc de zidul unei fortăreţe; în vîrful lui se află o catedrală întunecată, cu două turnuri, avînd din loc în loc un brîu de lemn sculptat, stacojiu – ca un luciu slavic aplicat pe o geometrie gotică. Tot acolo, dincolo de o balustradă de fontă, este un cimitir catolic: morminte mici şi aliniate, crucifixe de aur. Deasupra porţii catedralei, un basorelief în boltă ce se termină de ambele părţi ale uşii cu două capete – două muluri cu chipurile protuberante ale unor… bufoni. Unul dintre ei are trăsături mari, perfide, faţa celuilalt este sucită într-un rînjet strîmb, dispreţuitor. Amîndoi au acele pălării sau glugi de piele în formă de vîslă (amintind în acelaşi timp de aripile unui liliac şi de creasta unui cocoş) pe care le purtau bufonii medievali. Am mai găsit cîteva feţe din acestea şi pe alte uşi, şi fiecare are o expresie diferită: una, de pildă, are un profil auster frumos sub pliurile acoperămîntului zburlit: un bufon-înger. Îmi place să cred că sculptorul, insultat de recompensa deloc generoasă, de zgîrcenia călugărilor ursuzi pe care i se poruncea să îi reprezinte pe ziduri, a transformat chipurile acestora, fără să piardă asemănarea, într-ale bufonilor. Sau poate că e un simbol subtil pentru mine, că numai prin rîs pot ajunge muritorii în Rai… Eşti de acord?
Am ocolit catedrala pe o potecă alunecoasă, printre nămeţii de zăpadă. Neaua era uşoară, uscată: iei o mînă, o arunci şi se risipeşte în aer ca praful, de parcă ar zbura în sus. Cerul s-a întunecat. Pe el a apărut o lună aurie subţire: jumătate dintr-un halo spart. Am mers pe lîngă zidul fortăreţei. Vechea Pragă se întindea dedesubt, în ceaţa tot mai deasă. Acoperişurile înzăpezite stăteau chiorchine, greoaie şi abia desluşite. Casele păreau să fi fost stivuite la întîmplare, într-o clipă de teribilă şi nemaipomenită neglijenţă. În această furtună îngheţată de contururi, în acest semiîntuneric înzăpezit, felinarele de pe stradă şi ferestrele ardeau cu un luciu cald şi dulce, ca acadelele de punci bine linse. Într-un singur loc puteai vedea şi o luminiţă stacojie, un strop de suc de rodie. Iar în ceaţa zidurilor gîrbovite şi a colţurilor fumurii am ghicit un ghetou antic, ruine mistice, aleea alchimiştilor… Pe drum înapoi am compus un scurt monolog, pe care îl va spune Dandilio în penultima scenă:
… … … Materia trebuie să piară
pentru ca materia să renască – iar din asta,
dacă ghicim bine simbolul antic,
ne iese astfel – fii atent, Tremens:
spaţiul e Dumnezeu, materia e Cristos, iar timpul
este Sfîntul Duh. De unde concluzia mea:
lumea e divină, şi prin urmare totul e fericire,
şi astfel trebuie să cîntăm cu toţii
pe cînd trudim (căci existenţa noastră
înseamnă să trudim pentru stăpînul nostru
în trei forme: spaţiu, materie
şi timp), dar munca se sfîrşeşte,
iar noi plecăm spre veşnica sărbătoare,
odată ce ne dăm memoria timpului, imaginea
spaţiului, iar iubirea materiei…
La care Tremens răspunde: „Contrariile se atrag, sînt de acord cu tine – însă chestiunea e că eu mă revolt împotriva unei existenţe suverane: eu nu vreau să muncesc pentru ea, ci mai degrabă să mă duc chiar acum să petrec“.
Dincolo de trudele mele literare, te iubesc foarte mult, fericirea mea – şi sînt foarte supărat că nu îmi scrii. În toate aceste zile am fost într-o stare tensionată şi exaltată, fiindcă am compus, „literalmente“, non-stop.
Mi s-a zis că a fost o notă în Rul, de Mme Landau, despre lectura noastră din Ahaşveroş. Ai citit-o?
Cu bine, drăguţa mea. Nu te-ai „dezîndrăgostit de mine“, nu?
