Sunt lucruri care nu mor niciodată, care nu se strică niciodată. Un copil care face cu mâna spre un tren care trece la marginea unui sat. Un autocolant pe frigider, scris cu drag. Un copil care îţi adoarme în braţe. Luminiţele de Crăciun.
E o intenţie, şi e o prezenţă. Chiar dacă sunt Kitsch, fosforescente. Chiar dacă nu se potrivesc. Chiar dacă sunt chinezeşti şi nu nemţeşti.
Sunt mai întâi o intenţie, de bucurie, de timp special de sărbătoare. Si sunt o prezenţă. Acolo e cineva care nu e complet mort sufleteşte, mai locuieşte cineva acolo. Ăsta până la urmă e mesajul Crăciunului: nu mai suntem singuri, nu suntem abandonaţi. Şi mai avem o inimă măcar. Măcar mai avem o inimă de salvat.
În ultimul timp, traficul şi stresul şi gălăgia sufocă tot mai mult bucuria sărbătorilor din suflet. Ne simţim apăsaţi, de alergătura care seamănă la fel cu cea de anul trecut, şi care nu a schimbat nimic.
Dar seara, când se lasă gerul peste oraş, se aprind luminiţele pe la geamuri. Nu mai sunt case cu curţi, nu mai sunt sănii, animale, dealuri şi focuri din lemne. Sunt doar blocuri cu parcări cu numere şi oameni obosiţi, care trebuie să plătească tot felul de hârtii de final de an în loc să se bucure în linişte de naşterea Mântuitorului. Dar acei oameni mai au suflet, mai au un colţ măcar în suflet pentru gestul de a pune o luminiţă la geam.
Nu a schimbat asta nimic anul trecut? Păi, nu trebuia să schimbe mersul exterior al lucrurilor. Trebuia să ne aducă aminte de mersul interior al lucrurilor. Să ne aducă aminte că avem o inimă. Să scoată la lumină nu speranţa din viitor, ci căldura din prezent.
Saint Exupery a găsit un Mic prinţ care vroia să deseneze o oaie. Noi, astăzi, suntem într-o lume în care parcă totul devine un deşert şi o gaură neagră în care se scufundă nu doar clipele vieţii, ci şi speranţele noastre. Dinspre afară, nu mai avem speranţă. Dinspre civilitate, societate, parcă doar palme şi veşti proaste. Dar iată că dinspre înăuntru au rămas nişte reflexe de prietenie. De căldură. Dinspre înăuntru, mai arde focul în inimă. « Arată-mi o luminiţă de Crăciun ». Desenează-mi o lumină în întuneric.
Oamenii nu mai ştiu multe sau nu mai au timp să ştie multe. Ştiu doar mişcarea următoare, plata următoare, stresul de mâine. Dar nu e totul pierdut, mai sunt instinctele cele mai adânci, antenele. În oboseala lor, în ceaţa în care trăiesc, oamenii ştiu încă ce să facă. Cum să se deschidă spre lumină, chiar şi cu 15 lei de pus la geam. E suficient.
Închipuiţi-vă un oraş în care nu ai vedea nici o luminiţă de Crăciun la geam în decembrie. Asta ar chiar ceva îngrozitor! Aşa că acum, când nu mai avem timp de biserică, nu mai avem sate şi troiene, nu mai avem costume de sărbători şi zăpadă de Crăciun, … avem doar luminiţe, ei bine e încă bine. Mai sunt încă inimi aprinse. Mai e încă speranţă în noapte.
