Joi, 8 decembrie 2016 a avut loc la Muzeul Naţional de Artă al României, Galeria de artă românească modernă, vernisajul expoziţiei Artă pentru popor? Plastica oficială românească între 1948 şi 1965 (curator: Monica Enache).
Au fost adunate pe simezele MNAR în principal picturi şi sculpturi aflate în proprietatea Muzeului, depozitate de decenii (şi uitate) în subsolurile instituţiei; înainte de 1989 multe dintre ele figurau la loc de cinste, fiind parte din canonul oficial – atât de nivelator – al plasticii autohtone. Indiferent dacă ele reprezintă opere ale unei arte „angajate“, care a mutilat creaţia şi a deformat percepţia artistică a publicului, ele ar fi meritat expuse – cu comentarii critice şi cu legende potrivite – la mai puţin de un deceniu de la revoluţia din decembrie 1989.
Miercuri 14 decembrie, la un eveniment legat de expoziţia sus amintită, Magda Cârneci – istoricul de artă care a dat cea mai cunoscută monografie dedicată artelor plastice sub comunism – a pus întârzierea pe seama unor bariere culturale şi psihologice legate de diverse sensibilităţi (în principal ale artiştilor care au supravieţuit schimbării din decembrie 1989, dar şi ale rudelor acestora). Cred că are dreptate; însă pot fi invocate şi alte motive, deopotrivă obiective şi subiective.
Am aflat cu surprindere că opera canonică, reprodusă în zeci de manuale, albume de artă etc., mediatizată în exces între anii 1950 şi 1980, Griviţa 1933 a lui Gavril Miklossi, pur şi simplu a dispărut. Oricum, este de negăsit. Muzeul din provincie, unde a fost pentru ultima dată reperată, nu a identificat originalul. Prin urmare, în expoziţie este expusă o variantă, la o scară mult redusă.
Probabil expoziţia este evenimentul cel mai amplu de după 1989 care reuneşte arta realismului socialist (oricum, „operele“ cele mai reprezentative) din vremea lui Gh. Gheorghiu-Dej. De departe cea mai „indecentă“ pânză mi s-a părut Judecarea chiaburului (1952). Nu mai este vorba aici doar de o pseudoartă, de o artă „angajată“, ci de un mesaj instigator. Represiunile contra chiaburilor, de la arestări, reţineri, torturi, până la crime propriu-zise sub formă de execuţii sumare – asumate târziu chiar de Gheorghiu-Dej (doar pentru a-şi ataca vechi rivali din Biroul Politic şi a înlătura propria lui culpă, determinantă) – reprezintă pagini dramatice din istoria noastră recentă şi este bine ca cei tineri să perceapă caracterul funest al unor astfel de pânze (care erau recompensate în multe cazuri cu onorarii generoase(. Ioan Stanomir a ridicat tocmai această chestiune a colaborării indecente şi bine retribuite, asumate de unii creatori şi oarecum neglijate de istoriografie. M-a întristat să aud – la dezbaterea din 14 decembrie (Întâlnire la Muzeu. Dialog despre totalitarism în spaţiul cultural) – opinii care într-un fel căutau să minimalizeze pactul cu diavolul semnat de unii artişti.
Trăim timpuri în care morala şi bunul-simţ sunt anulate de către extrema dreaptă, extrema stângă şi susţinătorii lor, din ce în ce mai numeroşi (la urne, în alegerile noastre estetice, în Vest şi în Est sau aiurea pe glob), prin urmare nu mi se pare complet inutil să închei cu un fel de remarcă-avertisment. Cred că cea mai mare înfrângere morală pentru un curator, pentru un Muzeu-gazdă, ca şi pentru noi toţi – cei preocupaţi de artă şi de istoria artei, dintr-o perspectivă estetică şi democratică (însemnând asumarea pluralismului creaţiei) – ar fi ca o astfel de expoziţie să fie privită ca un produs „cool“, demn de a fi admirat, ca ceva exotic, anticapitalist, deci la modă, de către o tânără stângă intelectuală radicală care devine mainstream şi îşi impune agresiv preferinţele (culturale, ideologice, estetice). Este dezirabil ca un privitor să perceapă pe de-a întregul cezura pe care o reprezintă acest tip de artă în istoria culturii române (chiar dacă expoziţia include şi opere de artă adevărate, de pildă creaţii ale lui Corneliu Baba, Constantin Piliuţă, chiar M.H. Maxy; ele au fost create nu datorită politicii oficiale, ci în pofida ei).
Merită remarcat Catalogul expoziţiei – Monica Encahe, Artă pentru popor? Plastica oficială românească între 1948 şi 1965/ Art for people? Official Romanian Fine Art between 1948 and 1965, trad. Alina Monica Botez, Bucureşti, MNAR, 2016, 304 pp. – bine documentat şi tipărit în condiţii grafice excelente.
