Adio, America!

Există undeva în America o bibliotecă a cărţilor nepublicate, o uriaşă colecţie a manuscriselor refuzate. Despre Biblioteca Brautigan am aflat din Bartleby & Co, a lui Enrique Vila-Matas.
Zicea acolo că biblioteca asta „cuprinde numai cărţi avortate. Cei care au astfel de cărţi şi vor să le trimită Bibliotecii lui Nu sau Brautigan, nu trebuie decât să le expedieze pe adresa localităţii Burlington, Vermont, SUA. Ştiu din sursă sigură că – deşi sunt interesaţi să adune doar manuscrise proaste – nu resping nici unul; din contră, au grijă de ele şi le expun cu maximă plăcere şi respect.”

Când am citit asta, aşteptam răspuns de la o editură pentru un manuscris trimis de câteva luni. Muncisem trei ani la carte. Eram hotărâtă ca, în cazul în care mi se respingea la editura asta bună, să nu încerc în altă parte, ci să trimit manuscrisul aici, la biblioteca-muzeu. Am căutat pe internet. M-am asigurat că locul există cu-adevărat. Biblioteca Brautigan reuneşte peste 300 de manuscrise, „urmând viziunea scriitorului Richard Brautigan de a crea o casă (ce frumos se potrivește aici cuvântul „home”, traductibil şi prin „azil”) pentru acele volume nedorite, lirice şi chinuite, ale scriitorilor americani, fără să fie judecate în privinţa conţinutului sau tehnicii. Enter here.” Am dat click. Am văzut un loc cu verdeaţă, şiruri de copaci, un câmp, nişte oi. Ce loc de îngropăciune ideal! Ce minunat or sta acolo, mute, cărţile refuzate, şi poate că or şuşoti între ele doar dimineaţa devreme, umăr în umăr, „ţi-e frig?”, „nu, m-am obişnuit, dar o îmbrăţişare n-ar strica”, „vino-ncoace”, „ai grijă la colţul acela, e plin de adjective”. Dar… Am tresărit, am dat înapoi. Ale scriitorilor americani, am citit bine? Da, americani. Nu se poate. Poate că e doar un detaliu, n-are cum să fie adevărat. Poate că dacă am da timpul nu foarte mult înapoi, am vedea ce ar face dacă li s-ar încredinţa, să zicem, un manuscris al lui Beckett, primul roman, refuzatul, Dream of Fair to Middling Women, publicat postum, la treizeci de ani de la scriere și la trei ani după moarte. Să zicem că îl ducem la muzeu. Se primeşte? „Nu-i american, dar vă rog. Văd că aveţi şi-un autor care stă în Ecuador.” „Da, dar ăsta s-a născut în America…” „Haideţi, doamnă, romanul e scris în engleză, îl primiţi?” Sau următoarele două romane, respinse de câte treizeci, patruzeci de ori, înainte să vadă, cum se zice, lumina. Lumina tiparului. As opposed to bezna sertarului. Ar fi expuse într-o vitrină specială, excepţia excepţiei, cu scuze încrustate mărunt pe o plăcuţă de argint. Da, dar ce șansă poţi avea ca român? Ei bine, gândul că o carte respinsă de o editură ar fi respinsă şi de muzeul cărţilor respinse ar fi prea greu de îndurat. Iată cartea cea mai nedreptăţită din lume. Respinsa din lumea respinşilor. Însă n-am apucat să-mi savurez prea mult gheara care începea să mă strângă. Publicare aprobată. Adio, muzeu, adio, America! Însă tot îmi mai place să mă gândesc din când în când la asta. Nefericirea hrănește.

(

Text publicat inițial în revista Orizont, ca răspunsul la ancheta „Care este cea mai nedreptăţită carte din lume?”, realizată de Cristian Pătrășconiu)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *