Teodora Aldea
La Crocodil, zilele fără Mogo sunt o improvizaţie nereuşită. Cafeaua şi-a pierdut gustul, ideile ne ocolesc, bancurile se fâsâie. Lili arată ca o curcă plouată în faţa calculatorului, Tibi se plimbă de colo-colo fără rost, Monica stă lipită de facebook, dar n-are nimic de comunicat, Miklos se preface că se gândeşte la ceva, Zsuzsa se preface că studiază hârtii importante. Mă prefac şi eu. Aerul e îmbâcsit, deşi ţinem ferestrele deschise. Privesc în jur: suntem negustorii trişti ai prostiei publice. Reclamele noastre le simplifică lor viaţa – asta ne repeta Mogo cu un gest care îmbrăţişa dezgustat omenirea, însă omenirea şi viaţa au devenit impenetrabile.
Reclama mea la insecticid a rămas în pană. Am încercat cu un copil terorizat de gândaci. Simbolul purităţii şi simbolul infecţiei. Am rumegat ideea până am aruncat-o la coş. Pe urmă, am încercat cu un miop care scapă firimituri pe jos. Pe urmă, cu o gospodină roşie în obraji, care frământă aluatul pentru cozonaci. Pe urmă, cu o mamă care pune la uscat cearşafuri impecabile. Şi, evident, gângăniile ameninţă lumea întreagă. De fiecare dată, zâna bună sau eroul salvator e insecticidul. Banal. Altă idee: substanţa otrăvitoare spulberă vieţi derizorii. Să fac din insecticid un Dumnezeu, iar din gândaci demoni care urzesc planuri sinistre. Happy end. Mânia divină, omnipotenţa, o cruce pe tubul de insecticid, sau ochiul închis în triunghi. O frescă din Capela Sixtină: Dumnezeu izgonind gângăniile din rai şi invitându-i persuasiv, ca proprietarul unui hotel de lux, pe Adam şi Eva. Sau arca lui Noe, în care insectele nu mai au voie să urce. Fără cruzime, un gest de respingere. Cam abstract. Mai concret: Moise primind drept supliment a unsprezecea poruncă – Ucide-i! – împreună cu tubul de insecticid. Ultimul cerc din infernul lui Dante, în care ard sfârâind toţi gândacii laolaltă. Prea violent, prea subtil. Nadia ar avea de obiectat: distrugem echilibrul natural. Un insecticid teologic riscă să devină complet neecologic. Altă idee: David (al lui Michelangelo, nu al lui Donatello), pe care urcă agale un gândac. Nu pe puţă, cum sunt tentată, ci pe braţ. Şi paznicul împrăştie vigilent insecticidul, ca arta să nu fie pângărită. Sau: pe Mona Lisa se plimbă o gânganie. Un vizitator din muzeu îşi scoate pantoful şi plesneşte gângania, o storceşte de tablou. Şi morala: Încearcă mai bine cu insecticid. Prea cultural, omenirea n-a fost plimbată prin muzee. Fără complicaţii, ceva accesibil, eventual sci-fi: o farfurie zburătoare aterizând, omuleţii verzi suprinşi că încă mai există gândaci şi dăruindu-le pământenilor insecticidul. Stupid! Apoi, insecticidul ar ucide şi furnicile, ideea asta mă indispune. Am ajuns la sentimente nobile faţă de furnici, nu le pot disocia de Robi.
