Semiobscuritate

bizar
Când căuta narcise și găsea un clănțănit de trup vestejit
Și voia să-și izbească fruntea de el  ca de o pauză de școală,
Venită de departe, îi auzea glasul. Era târziu.
Afară, lumina acoperea pașii goi ai cailor.
Se scula de dimineață. Simțea încă mirosul amețitor al nopții.
Câinii lătrau a nimic. ”Uită-te la fața lor și vezi
Cât de arsă va fi ziua ce va veni ”  auzeam cum spune încetișor.
”În fiecare fugă se-nchide glasul vâslașului ” zicea.
Pânze moi îl acopereau. Împingea, tot împingea depărtarea .
O jiletcă cu guler ros, pălăvrăgea, avea viziuni, era indecis.
În unghere se vedeau lucarne  stinse. El sta cu spinarea lipită de ele.
Noiembrie era blând, se-nsera, vorbea tot mai puțin, șovăia .
Flacăra lămpii pâlpâia. Citea încă, grație vanității  și plăcerii surde
Ce-i făcea ordine în jumătatea lui de lume. Paloare pe chip.
Un petic de arsenic în sânge.Trebuia să țipe ca vântul,
Sau să stea pitit la rădăcina lucrurilor fixe. Impetuos, zvâcnea din aripi.
Pufoasa răutate i se micșora. Un pumn de sârme mic și jupuit ,
Până când ecoul îi lumina ochii de mult  jinduiți…

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *