Despre întemeierea noastră cea de toate zilele

În The Obama Doctrine (Jeffrey Goldberg, The Atlantic), Barack Obama spune „And it’s right to feel fearful. And it’s important for us not to ever get complacent. There’s a difference between resilience and complacency.”

Nu este o noutate încercarea îndelungată a filosofiei de a contribui într-un fel sau altul la întemeierea noastră ca oameni astfel încât parcursul nostru existenţial să aibă sens şi noimă. Heidegger gândeşte „întemeierea fiinţării”, Wittgenstein are ca preocupare „temeiurile certitudinii”, Toma din Aquino fundează criteriile frumuseţii pe ideea de „integritate”, adică de „suficienţă sieşi”. La altă scară şi în alt fel, Dostoievski şi al său Mare Inchizitor încearcă să gândească rostul omului religios în lumea contemporană sieşi. Temeiul şi Întemeierea au la bază menirea noastră completă şi totală pe această lume; ce ne mişcă pe noi în luptă, ce ne face să fim ceea ce suntem şi nimic mai mult.

De la bani până la gânditul pe cont propriu, vorba lui Liiceanu, am tot încercat să ne întemeiem existenţa pe un reazem anume; înţelegerea, cunoaşterea, cercetarea, evoluţia, au fost de asemenea temeiuri temporare, spunem noi, ale întemeierii noastre ca specie pe aceste meleaguri. Nu există un punct de vedere unitar asupra standardului de întemeiere a noastră ca oameni. Nu ştim să spunem la prima strigare ce ne întemeiază pe fiecare dintre noi, astfel încât să fim şi mai temeinici dar şi mai integrii, vorba Aquinatului. În 2000 de ani întemeierea noastră cea de toate zilele, vorba titlului, a fost precum nisipul spălat de valuri. Nimic nu ne-a mulţumit, nimic nu ne-a întemeiat în mod definitiv şi irevocabil.

Crizele de moment, de asemenea, nu au contribuit în mod semnificativ la desluşirea acestei nevoi organice de întemeiere. Dacă astăzi spre exemplu, în faţa avalanşei de informaţii se simte nevoia de a gândi pe cont propriu, mă tem că nici gânditul nu este acel temei final ce poate contribui la întemeierea noastră în integritate. De 2 milenii ne gândim pe noi dar şi pe alţii, fiind vorba lui Heidegger mereu în orizontul impersonalului „se”, fără a evolua prea mult pe calea răspunsului la întrebarea în discuţie. Mai autentic sau mai superficial gânditul reprezintă o constantă a drumului nostru existenţial, fără ca aceasta să ne facă compleţi menirii noastre. Gânditul ca şi vorbirea ne-au ajutat dar nu ne-au definitivat, nu ne-au întemeiat în mod irevocabil, dovadă în acest sens fiind ceea ce suntem astăzi sau ceea ce vom fi mâine şi poimâine.

Edificarea are legătură directă cu menirea obiectului ce urmează să fie ridicat; casa este construită pentru ca o familie să locuiască în aceasta, ciocanul de spart gheaţa (exemplul Aquinatului) are ca finalitate fărâmiţarea blocului de gheaţă, etc. Dincolo de abordările „la îndemână” nu avem certitudinea absolută asupra menirii omului. Necunoscând destinaţia nu putem spune nici care este faptul, lucrul, ideea ce poate contribui la întemeierea noastră ca oameni. Desluşind temeiul şi întemeierea ar trebui să înţelegem şi menirea noastră existenţială.

Sumarizând, fără a deveni funciari (credem noi) au exista două abordări cu privire la identificarea temeiului integrator: cea a lui Socrate şi Wittgenstein (!) numită de noi calea democratică, respectiv cea a lui Platon, Aristotel, Heidegger şi tot aşa identificată de noi ca fiind cea autocratică. Calea democratică a avut în vederea demersul, calea, adevărul rezultat pe parcursul gândirii, fiind o „stare de deschidere” continuă, în timp ce abordarea autocratică începe ca fiind una democratică ce se bazează pe demers şi incursiune, dar care la un moment dat brusc devine autocratică, întrucât apreciază că adevărul a devenit obiectiv şi în egală măsură opozabil tuturor. Prima percepţie se întreabă până unde să ne îndoim de ceea ce ştim fără a identifica acea limită, în timp ce a doua perspectivă discută despre aceeaşi stare cursivă de îndoială, însă identificând momentul limită. Starea de suspensie imaginată de Descartes sau acel epoche al lui Husserl nu reprezintă altceva decât o încercare de restartare a jocului de idei, astfel încât ceea ce s-a închis până la acel moment să devină deschis de aici înainte.

Ne înşuşim prima perspectivă, aceea care are ca bază starea de deschidere perpetuă, întrucât din punctul nostru de vedere aceasta este menirea noastră pe aceste tărâmuri; starea de conştiinţă vinovată vorba lui Heidegger, gânditul care doare, gânditul autentic dar fără rezultat de multe ori, cercetarea care nu împuţinează, acestea sunt stări ce definesc menirea noastră. Întemeierea noastră are legătură cu aşezarea existenţei noastre în orizontul acestei zbateri şi dezbateri, astfel încât gândul să nu se închidă ci să se deschidă precum frunzele unei verze.

Curiozitatea autentică şi infinită ne face mai integri, adică suficienţi menirii noastre; gânditul pe cont propriu poate fi o stare de întemeiere în măsura în care nu cade în păcatul suficienţei, nu are orgoliul desăvârşirii contemporane. Starea de mirare respectiv cea de a ne gândi pe noi şi pe alţii fără a ne pune zăgazuri nici ab initio dar nici pe parcurs poate contribui la fundamentarea noastră ca oameni. Este adevărat că pe cont propriu nu putem desluşi sensul lumii, voinţa creatorului dacă vreţi, dar la fel de adevărat este că această formă de întemeiere individuală poate contribui la o împuţinare a stării de ascundere ce domneşte în jurul nostru, al fiecăruia în parte.

Suntem oameni nu pentru că gândim şi nici pentru că gândim pe cont propriu, ci pentru că ne preocupă gânditul şi starea de întemeiere. Grija, angoasa, preocuparea, conştiinţa vinovată, zbaterile interne, dezbaterile mentale, contribuie la edificarea noastră integră ca oameni şi nu rezultatul acestora. Imaginaţi-vă lumea construită pe adevărurile obiective descoperite la un moment dat în timp; cum ar fi arătat avionul sau maşina dacă adevărul ar fi fost unul şi acelaşi în toată această perioadă de timp.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *