Atenţie: ceva oarecum enervant despre “33 de băieţi răi”

33 de lecţii de filozofie de şi pentru băieţii răi este o carte (neobişnuită despre filozofie şi despre istoria acesteia) care poate să enerveze. Şi anume: foarte uşor! De la început pînă la ultimele pagini. De la fragmentele în care autorul volumului (ALAIN GUYARD) îl ia pe Socrate de unde îl ştim îndeobşte că ar fi şi îl face un „filozof de bar”. Pînă spre final, cînd scrie şi tună şi fulgeră – cu stil şi şarm – despre un gînditor „fanfaron” sau despre un altul „şarlatan baudelerian”.

33 de lecţii de filozofie de şi pentru băieţii răi stă sub semnul unui deconstructivism – violent uneori – şi, pe cale de consecinţă logică, sub zodia unui anume relativism (să îi zicem pe scurt aşa: acel relativism care încearcă să scoată în „stradă” ceea ce este, măcar iniţial, mai degrabă pentru „salon”).  Aşa stînd, în (foarte) mare, lucrurile,  consecinţa următoare vine, din nou, aproape în mod automat: cartea aceasta poate să pară una scandaloasă – reaiu ceea ce am spus şi mai sus: scrisă cu stil, este adevărat.

Cum să nu intrige un asemenea pasaj – despre o femeie care îndrumă pe un potenţial cititor la raftul cu cărţi şi, deopotrivă, despre un gînditor? Acesta: „O urmăm printre rafturi. Poponeţul ferm, băţos şi mîndru saltă zglobiu. Ne-o imaginăm pe ea urcînd pe scară şi pe noi, jos, sub fusta ei, ca sub un parasolar mare la umbra soarelui din surîsul ei. Ah, dar din păcate cele trei scrisori sunt chiar aici, la înălţimea libidoului nostru. Se apleacă pentru a le scoate din raft. Salivăm totuşi la vederea decolteului. Se ridică  şi frunzăreşte scrisorile cu noi. Terminăm repede de citit. Gunoiul ăsta bătrîn cu gînduri ascunse de ascet se mulţumea cu terci de ovăz, fructe şi legume; dacă gusta niţică brînză cu mucegai, ăla era deja menu de sărbătoare”.  Epicur este, aţi recunoscut, gînditorul pe care A. Guyard îl face „gunoi bătrîn”.

Sau cum să nu fie (oarecum) scandalos un pasaj precum acesta despre care voi avea imediat două scurtissime comentarii de făcut: „din ziua în care Sartre a renunţat la box (pentru care se antrena la Le Havre), şi-a pierdut acuitatea filozofică şi a devenit un simplu idiot folositor pentru stalinism”. Comentariile-blitz: i)este lesne de presupus că, la cît de lungă îi este cariera de „idiot util” în slujba stalinismului şi a diverselor forme de comunism, J.P. Sartre a renunţat foarte devreme la a mai face box; ii) pasajul este „oarecum” scandalos, pentru că el nu cred că este aşa „pe tot intervalul” – ceea ce scandalizează stînga, poate să fie amuzant la dreapta. A propos de stînga-dreapta şi bunul-simţ, e bine să ne amintim ceea ce, memorabil, Eugen Ionescu a spus despre Sarte: că, în privinţa atitudini publice-politice, acesta era un „prost al proştilor”.

33-lectii

Revenind la carte, pasaje precum cele două reproduse mai sus sînt foarte numeroase – este greu de găsit o pagină din care acestea (dar şi altele, cu mult mai dure) să lipsească. Acestea, plus „tăietura” metodologică de care face uz Alain Guyard, plus viziunea de ansamblul asupra tematicii cărţii aşează 33 de lecţii de filozofie de şi pentru băieţii răi sub umbrela unei specii editoriale intens cultivate în ultimii ani: „filozdotica” – „un cuvînt-valiză compus din două cuvinte distincte, „filozofia” şi „anecdotica”” – aşa cum formulează Radu Paraschivescu, într-o tablă consendată şi seducătorare dedicată fix acestui volum. Cine doreşte să o vadă cap-coadă (are 4 min şi jumătate, nu consumă mult timp; dimpotrivă – îl cîştigă!), o poate face aici!

Pe de altă parte, cînd utilizăm un cuvînt precum „scandalos”, lipindu-l de o carte, este util – căci poate adăuga la bogăţia lecturii – să privim şi spre originile sale. Scandal vine de la „scando, scandare” – ceea ce înseamnă „a urca”.  În cazul de faţă, poate însemna şi: a urca temperatura unei tematici.

Ca să ce? – ne vom întreba pe bună dreptate. Doar pentru a impresiona, a demola, a face zgomot? Nu m-aş grăbi să închid lista de răspunsuri posibile, rezonabile la o asemenea întrebare. Mai ales pentru că voi mai adăuga şi eu unul, dintr-un alt unghi. Un răspuns posibil şi cît se poate de rezonabil la care voi ajunge „din lateral”, prin mijlocirea unei parabole.

Parabola – o legendă hasidică, de fapt – este aceasta:

Atunci cînd Israel era „la strîmtoare”, Baal Şem Tov, mare rabin, mergea, împreună cu discipolii săi, în pădure, lovea într-o tobă sacră, rostea un descîntec şi Dumnezeu, ascultîndu-l, făcea o minune. Cel care i-a urmat rabinului, fără tobă, mergea în acelaşi loc, rostea descîntecul, iar Dumnezeu îl asculta. Urmaşul urmaşului rabinului nu mai ştia nici descîntecul, nu mai avea tobă, dar mergea în acelaşi loc, în pădure – şi Dumnezeu îl asculta. Urmaşul urmaşului urmaşului nu mai ştia nici unde este acel loc în pădure; el povestea doar ce făcea Baal Şem Tov – şi Dumnezeu îl asculta.

Ea poate fi găsită, şi acolo este povestită cu mult mai mult har decît am făcut-o eu, la paginile 39-40 ale ediţiei Polirom a volumului „Penumbra” (o rară, prea frumoasă carte care ar merita să fie reeditată) de Andrei Cornea. Eu însumi am mai utilizat-o şi în alte texte – şi, pentru că este aşa de plină de sens, probabil că o voi mai face.

Cred că povestea spusă printre rînduri de această parabolă hasidică este de folos şi în cazul acestei cărţi, a propos de dimensiunea ei evident „scandaloasă”. Umanioarele sînt, este un loc comun acesta, în declin. Filozofia nu face o excepţie în această privinţă. Cînd Alain Guyar povesteşte în felul în care alege să o facă – uneori violent, şocant-„despletit”, cu nerv, cu dinţii scrişnind parcă , el este, poate, desigur că schimbînd ceea ce este de schimbat, în această poziţie: „urmaşul urmaşului urmaşului nu mai ştia nici unde este acel loc în pădure; el povestea doar ce făcea Baal Şem Tov – şi Dumnezeu în asculta”…

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *