3
Există evadaţi colerici, care nu suportă nici un fel de încarcerare şi evadează fiindcă reacţionează visceral la detenţie; ei fug de câte ori au ocazia. O iau mereu de la capăt, precum Sisif, se folosesc de orice prilej, profită de oportunităţi, riscă la maximum, sunt intrepizi şi spontani. Şi există evadaţi minuţioşi, care sunt în stare să pregătească şi să gândească zeci de evadări, fiindcă evadarea organizată metodic este înţeleasă ca un gest bărbătesc, demn, onorant. Prizonierii occidentali aflaţi în Germania în timpul celui de-al doilea război mondial se găseau mai ales în cea din urmă situaţie. De altfel, britanicii aveau o vorbă specifică acelor ani de război, care suna astfel: „Datoria unui prizonier este să încerce să evadeze, chiar dacă există puţine şanse de reuşită” (Crawley, 1966, p. 21, traducerea mea). Acesta este motivul pentru care în închisorile şi lagărele ce adăposteau ofiţeri occidentali au luat naştere comitetele de evadare.
Neputând să controleze numeroasele tentative de evadare, autorităţile germane, la rândul lor, au creat o organizaţie de contraevadare, formată din strategi. Între comitetele de evadare ale prizonierilor şi cele de contraevadare ale supraveghetorilor exista, la un moment dat, o adevărată competiţie, ca şi cum evadarea ar fi fost consacrată ca artă şi ştiinţă. Şi unii, şi alţii ştiau că trebuie să cunoască perfect sistemul defensiv al spaţiului de detenţie şi harta împrejurimilor, iar cele două tabere se studiau reciproc, de parcă atât presupuşii fugari, cât şi urmăritorii lor s-ar fi aflat pe un câmp de bătălie unde esenţială era ingeniozitatea militară. Dar „evadarea, ca şi perioadele economice, are etape de expansiune şi momente de recesiune” (Crawley, 1966, p. 69, traducerea mea), drept care, uneori, în închisori şi lagăre existau concomitent mai multe proiecte de evadare, alteori era o atmosferă de letargie. Atunci când demoralizarea şi abandonul dominau din varii motive, comitetele de evadare încercau să întreţină spiritul combativ prin orice mijloace. Iar evadarea putea să funcţioneze ca o fantasmă necesară, compensatorie şi materializabilă, dacă profesionalismul eminenţelor cenuşii era impecabil. De aici râvna şi ambiţia celor care gândeau strategic evadările; de aici onoarea şi demnitatea actanţilor în cazul evadărilor reuşite. Iar dacă evadarea eşua, conta şi simpla tentativă, la fel de preţioasă, moral vorbind, şi cu efect terapeutic, din punct de vedere psihic.
În memorialistica evadărilor sunt folosiţi – rar, e adevărat – termenii „re-evadare” şi „re-evadat”, cu referire la evadaţii recidivişti. Este vorba despre evadaţii recapturaţi care nu făceau pauză între două acţiuni ori tentative şi evadau spontan, înlănţuind o evadare de următoarea. Aceşti fugari obstinaţi erau dependenţi de ideea concretă de evadare. Ei se dovedeau a fi nişte fugari incorigibili, care nu plănuiau nimic minuţios, fiind obsedaţi doar de evadare în sine, chiar dacă aceasta era ratată din start. Lor li se adăugau, mai rar, evadaţi impetuoşi şi energici, care izbuteau să găsească o cale de scăpare din orice fel de spaţiu concentraţionar. Unii dintre ei au reuşit chiar să organizeze ambuscade împotriva autorităţilor germane, prin lovituri de teatru cu efect surpriză. Alteori,evadarea recidiviştilor reuşea datorită îndemânării tehnice a fugarilor: dintr-un lagăr german au reuşit să fugă, la un moment dat, câteva zeci de prizonieri care erau „lăcătuşi” îndemânatici şi făcuseră mulajele cheilor de la baraca lor. Ei nu doar că au evadat, dar i-au închis pe gardieni în locul lor, preschimbându-i, simbolic, în prizonieri.
Între lagărele germane cu recidivişti ai evadării se număra şi Rava-Ruska, unde se aflau aproape douăzeci şi cinci de mii de astfel de „specialişti” pe care autorităţile intenţionau în zadar să-i „dezintoxice” de mania evadării. La Rava-Ruska, precum în alte părţi, exista chiar o baracă în care recidiviştii îşi împărtăşeau experienţele de evadare, discutând itinerarele, procedeele, tacticile. Dacă unii fuseseră naivi la prima lor încercare de fugă şi deveniseră nişte duri la următoarele, pentru alţii cea dintâi evadare fusese o probă de foc şi un antrenament în urma căruia deveniseră „rapid asemenea unor ogari, cu miros fin ca nişte viezuri şi abili ca nişte vulpoi” (Bedot şi Bedot, 1987, p. 140, traducerea mea). Lagărul de la Rava-Ruska era perceput chiar de prizonieri ca o Curte a Miracolelor populată cu recidivişti. Aici existau cercuri de evadaţi „povestitori” care nu făceau altceva decât să relateze la nesfârşit diverse istorii de evadare, ca într-un cenaclu sau ca la o şezătoare. La Rava-Ruska era cunoscut cazul unui „poet” al evadărilor care avea la activ cam cincizeci de încercări de fugă, iraţionale, de altfel, întrucât candidatul respectiv suferea de claustrofobie şi evada de parcă s-ar fi plimbat.
