Omul cu bormaşina

Drrrrrrr, drrrrrrrr… Ştiu, e sâmbătă şi e 8 dimineaţa. Mă trezesc, cu o uşoară ceaţă oculară, şi mă întorc spre dreapta, acolo unde e ceasul. Aha, 8 şi şapte minute. E prezent, tâlharul.

– Drrrrrrr, drrrrrrr…

– Nu crezi că merit să dorm şi eu puţin?

– Drrrrrr, drrrrrrrr…

– Deci, nu crezi. Am înţeles…

Persoana cu care port acest dialog este vecinul meu de deasupra. Nu ştiu cum arată, nici câţi ani are, nici dacă are copii, nici dacă lucrează. Un singur lucru ştiu despre el. Că are o bormaşină. Zgomotoasă. Zgomotoasă rău de tot. Şi că, din august până acum, şi-a făcut casa stropitoare, căci altfel nu-mi explic de ce tot dă găuri în fiecare sâmbătă dimineaţă, începând cu ora 8.

Nu am păreri preconcepute despre oameni, şi n-aş vrea să fac scenarii despre viaţa lui. Totuşi, misterul omului cu bormaşina nu-mi dă pace, mă chinuie la fel ca sunetele pe care le emite el, cu unealta aia drăcească, care îmi alungă somnul şi mă face să urlu. Noroc că nu mă aude nimeni. Nici n-ar avea cum, la ce zgomote la cub sunt în aer, în plină dimineaţă.

Poate e un om de treabă, dar stă mai prost cu nervii. Sau poate e un om rău, care are vreun tratament de la medic, conform căruia, de fiecare dată când simte nevoia să înjure, să spargă farfurii, să bată oameni, să jupoaie animale, ar fi de preferat să dea o gaură cu bormaşina. Sau mai multe.

Să fie, oare, un tip „pozitiv“ şi „proactiv“, cu atenţie „distributivă“ şi cu temperament de „lider“, care vrea să spună întregului cartier că a început o nouă zi şi că trebuie să ne bucurăm de ea? Sau un tip ursuz, care stă ghemuit într-un colţ şi străpunge peretele, împingând acolo toată ura împortiva lumii?

Poate e un tip timid şi vrea să atragă atenţia asupra lui. Sau poate e un extrovertit care şi-a luat o bormaşină nouă şi vrea să anunţe toţi vecinii. Şi pe cei de la scara de alături. Şi pe cei din cimitirul din apropiere, surzi precum pietrele, dar cu o lejeră sensibilitate la sunete sălbatice.

M-am gândit, apoi, că poate fi un copil ai cărui părinţi tocmai au plecat de acasă, iar el, rămas singur, se joacă cu bormaşina din dotare. Sau poate fi un adult responsabil, care lucrează la o firmă importantă, într-o poziţie cheie şi care, înainte să plece la birou, dă de câteva ori cu bormaşina, ca şi cum ar merge la o clarvăzătoare. „Dacă intră repede, de zece ori la rând, semnăm contractul cu nemţii. Ah, de nouă ori, cât ghinion… Mai bine încerc trei din cinci”.

Iată un mister imposibil de dezlegat. Căci orice tipologie se poate proba cu uşurinţă. Vecinul meu poate fi şi introvertit, şi extrovertit, şi adult, şi copil, şi vesel, şi trist. Ar fi, totuşi, una care le include pe toate: nebunia pură, sindromul de balamuc, boala lui „bormaşină am, cu bormaşina dau”.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *