Deşi extrem de activ în primele două decenii ale veacului al XX-lea, modernismul era, totuşi, un curent cultural marginal. Marea izbândă a lui Ulysses e de a fi transformat periferia în centru, cu tot ceea ce semnifică, din punct de vedere literar, acest lucru: obsesia noului, a diferitului, a fragmentarului, a nevăzutului, a interzisului. Lectura cărţii a reprezentat proba obligatorie a admiterii în clubul celor care-şi asumaseră identitatea lumii şi a istoriei ca fiind un amestec de „futilitate şi anarhie” – ca să cităm sintagma faimoasă a lui T.S. Eliot. Cu vremea, s-au adunat nenumărate mărturii ale celor care, deşi au încercat, n-au reuşit să ducă până la capăt lectura cărţii. A devenit chiar un motiv de mândrie, în unele medii intelectuale, să te lauzi că n-ai citit Ulysses. Ori, dacă l-ai citit, să afirmi ritos că n-a meritat efortul. Şi că, în general, cei care-l parcurg sunt fie snobi, fie au prea mult timp liber, fie şi-au pierdut cu totul umorul.
Cartea e, într-adevăr, epuizantă. Dar nu şi epuizabilă. Unele segmente s-au perimat, altele şi-au pierdut, prin decontextualizare, forţa de impact. Dar astfel de neajunsuri îşi au originea în romanul ca atare, în forţa lui de iradiere devastatoare. Apanajul noutăţii l-a supus, chiar înainte de a fi fost publicat în întregime, doar pe baza fragmentelor tipărite începând cu martie 1918 în The Little Review şi apoi în The Egoist, la imitare, copiere, parodiere şi multiplicare. Un şir întreg de scriitori n-ar fi existat – pur şi simplu n-ar fi existat – fără asumarea de către James Joyce a rolului de a închide robinetele literaturii cunoscute până atunci şi de a ordona – cum se spune în limbajul de azi – resetarea jocului. Joyce a sfărâmat imensul bloc de granit al tradiţiei realiste şi a pus pe fiecare piatră steguleţele multicolore şi trufaşe ale modernismului.
Dar modernism înseamnă, chiar şi în ziua de azi, elitism. Or, în ce măsură mai poate fi definită drept elitistă o carte despre a cărei ediţie „critică şi sinoptică” informa, chiar pe prima pagină, în 1984, ziarul cel mai citit al planetei, The New York Times? În ce măsură stă această noţiune în picioare în faţa sutelor de mii de exemplare vândute anual din roman? Succesul comercial constant e datorat, într-o proporţie considerabilă, prezenţei în manuale şi cursuri universitare. Dar popularitatea dobândită cu ajutorul mass-mediei marchează dispariţia graniţelor dintre mainstream şi elită. Într-o perspectivă acut sociologică, orice autor cu succes durabil îşi pierde însuşirile intrinsece, prin remodelare involuntară pe calapodul abordărilor canonice ale momentului. Există, dincolo de veghea geloasă a puriştilor, o neobosită saturnalie în care vârful şi baza, extrema stângă şi extrema dreaptă, centrul şi marginea îşi reformulează identităţile prin contact direct şi nu arareori violent.
Astfel e posibil ca, într-o fotografie celebră, unul din marile simboluri ale culturii populare, Marilyn Monroe, să traducă, pentru ochiul nesigur, neantrenat şi lesne manipulabil al omului de rând, semnificaţii neştiute ale romanului. Lectura cititorului educat vizează, prin definiţie, profunzimile. Pentru acesta, cărţile nu au suprafaţă, ci doar adâncime. Două veacuri de critică literară ne-au învăţat să privim dincolo de aparenţe şi să stoarcem sensuri din ceea ce autorul – mai inteligent decât majoritatea cititorilor săi – a aşezat la rădăcinile creaţiei. Astăzi, sensul a urcat vertiginos spre „coaja lucrurilor”. El a devenit ceea ce se vede, o imagine la care ai acces instantaneu, fără medierea vreunui guru ori cârjele exegeticii atotştiutoare.
