Rămân nemarcate, în această geografie a creaţiei, două oraşe: Zürich şi Paris. Adică tocmai acelea în care tehnicile narative ale lui James Joyce s-au radicalizat, în care romanul s-a smuls tradiţiei post-victoriene, pentru a-şi clama, cu o nemaiîntâlnită îndrăzneală, dreptul de a arunca în aer peste două milenii de dominaţie a mimesis-ului. Joyce a substituit oglindirii realiste o figură retorică încă nedefinită: ea începe ca un simbol, continuă ca o parabolă şi se încheie ca o formulă matematică al cărei sens n-a fost descifrat întru totul. Dar ele, Zürichul şi Parisul, marchează din plin, cu vechile lor creneluri de cetăţi ale acţiunii pozitive, creatoare de bunuri (primul) şi de valori spirituale (cel de-al doilea), întreaga geografie aproximată mai sus. Ele reprezintă elementul fluid, revolta materiei lichide contra sa însăşi, făcând posibilă curgerea dinspre vărsare spre izvoare şi contopirea apelor, altminteri calme, ale lacului Zürich, Senei şi râului Liffey, într-o învolburare de sunete şi cuvinte ce se fac ecoul „viersului răsunător” al Sirenelor homerice. Şi, în egală măsură, al infernului unde-şi aveau acestea sălaşul, printre „mormane de-osăminte,/ De trupuri moarte, putrede de oameni”.
Istoriile literare şi analizele critice vorbesc, aproape fără excepţie, despre Ulysses ca despre un moment de vârf al modernismului, despre o radicalizare a diferenţelor stilistice şi teoretice faţă de literatura tradiţională. E o etichetă a romanului rămasă intactă până azi. O simplă comparaţie între formele de compoziţie romanescă de până la Joyce şi cele inaugurate de romancier (îndeosebi folosirea amplă a monologului interior, a fluxului conştiinţei, a subiectivităţii percepţiei temporale şi „evacuarea” autorului din paginile cărţii sale) explică şocul reprezentat de apariţia romanului. Mai puţin evidente pentru sensibilitatea tocită a mileniului al treilea, dacă nu chiar de neînţeles, sunt acuzaţiile de imoralitate şi pornografie. O analiză atentă ar demonstra însă că nu acestea au primat – în ciuda verdictului de obscenitate – atunci când romanul a fost condamnat la tribunal.
Primejdioasă era, pentru societatea ce tocmai ieşea din Primul Război Mondial, uşa întredeschisă spre camera cu secrete la care avusese până atunci acces doar un domn suspect din Viena, Sigmund Freud. O lume din care Dumnezeu fusese izgonit nu putea fi decât una a Infernului, presărat cu ademenitoarele, negrele diamante ale contestaţiei. Ceea ce a speriat, în 1920, n-au fost neapărat descrierile explicite din capitole precum Circe sau Penelope. De bine, de rău, astfel de lucruri se mai văzuseră în literatură. Cu adevărat ameninţătoare a apărut posibilitatea ca un bărbat onorabil să fie surprins într-o scenă de autoerotism desfăşurată într-un loc public.
