Arhipelagul – suma celor optsprezece formaţiuni cvasi-insularizate ale romanului Ulysses – s-a impus aproape de la sine ca denumire generică a episoadelor inspirate de Odiseea homerică. E un paradox că o simplă înlănţuire de entităţi terestre presărate într-un mediu marin conţine un prefix, arhi, ce denumeşte supremaţia, începutul şi ordinea. Or, arhipelagul e forma cea mai impredictibilă şi dezorganizată a organizării. Când s-a vorbit de „obsesia structurării” la Joyce – începând cu cele cincisprezece povestiri din Dubliners, aranjate conform unor modele tematice şi cronologice rigide, şi continuând cu dispunerea aproape perfectă, în spirală, a lui A Portrait of the Artist as a Young Man – nimeni nu s-a gândit că tocmai arhipelagul ar putea sugera coerenţa extremă provenită din subiectivitatea incontrolabilă a episoadelor romanului.
Adunate sub emblema unei odisei de hârtie, capitolele nu-şi abandonează condiţia iniţială: aceea de insule născute din implozia peninsulei hiberniano-mediteraneene. Se recunosc, în fiecare dintre ele, nostalgia originii vechi (rădăcina celtică), dar şi lustrul seducător al ţărmurilor veşnic însorite, ce leagă miazăziul european de ultimul său picior sudic, Gibraltarul. În oglindă, această entitate nord-sudică îşi are contrabalansul desăvârşit în indeterminarea evreului, convocat pentru a popula cu fantasmele lui pragmatic-livreşti universul submers în neputinţe, frustrări, frici, fobii şi paralizii, ca într-un lichid amniotic coroziv, dar aspirând, prin vârfurile ce ies la suprafaţă, la idealitatea şi utopia zborului. Personaj insular sedus de magnetismul peninsulei, unul dintre protagonişti, Stephen Dedalus, poartă în nume blestemul aspiraţiei absolute ucise de precaritatea mijloacelor.
În fine, insula. Mi s-a părut că doar această formă geografică poate exprima senzaţia de ruptură, turbulenţă, desprindere de istorie, intoleranţă, fobie şi resentiment provocată de ambiţia nemăsurată a unui savant, Hans Walter Gabler, de a se substitui lui James Joyce şi de a propune, în 1984, o ediţie „critică şi sinoptică” a romanului. O ediţie diferită de cea publicată ori girată de Joyce, dar corespunzând celei efectiv scrise de acesta. Trebuie să ne-o imaginăm asemeni insulei din Le château des Pyrenées, a lui René Magritte, desprinsă de apele mării şi plutind, arogant şi sublim, la înălţimi inaccesibile. O insulă care e totodată o construcţie inexpugnabilă, un castel ce s-a ridicat la ceruri deodată cu propriile rădăcini de piatră striată. De la nivelul privitorului – şi al cititorului – percepi doar zgrunţoşenia îmblânzită de intemperii şi vreme a ceea ce fusese subpământul ei, devenit un soclu opac şi zburător. Ea ascunde îndărătul unor metereze şi turnuri inexpresiv-ameninţătoare misterul perpetuu al unei poveşti repetate la infinit.
Varianta la care avem acces e a îndrăzneţului şi vicleanului rege al Itacăi ce trăieşte în pielea unui obscur locuitor al Dublinului de la începutul veacului al XX-lea şi unde credincioasa Penelopă a fost devorată de propria ei ţesătură, din energia deşirării rezultând o năprasnică dorinţă de a-şi înşela soţul.
