În 1948, cu puţin timp înainte de terminarea studiilor, l-au propus pentru aspirantură: conducătorul lucrării era un om minunat, medievist şi mare cunoscător al literaturii europene, şi
tema interesantă – cu o orientare romano-germană – privea legătura lui Puşkin tocmai cu această literatură. Viktor Iulievici pregeta, mai voia să predea copiilor, i se părea că ştia acum ce să-i înveţe. Trebuia să aleagă, mereu avea de ales…
Unde era oare vocea aceea care să-i sufle ce să facă în momentele hotărâtoare? N-a mai avut însă nevoie de nici o voce – conducătorul lucrării s-a dovedit a fi un element necorespunzător, l-au dat pe uşă afară pentru slugărnicie în faţa Occidentului şi cosmopolitism, iar la un timp după aceea l-au arestat…
S-a ales praful de aspirantura lui. L-au trimis, conform repartiţiei, să predea limba şi literatura rusă în satul Kalinovo din regiunea Vologda.
[…]
Satul aflat în nordul Rusiei o dusese rău dintotdeauna, iar după război sărăcise de tot, munceau numai femeile şi copiii. Din cei treizeci bărbaţi plecaţi pe front, se întorseseră numai doi, unul fără picioare, celălalt, bolnav de tuberculoză, murise după un an.
