1 decembrie 2001: o zi naţională cu Radu Cosaşu

– Uite, ai aici tot Cosașu pe care îl am acasă. Mie nu îmi mai trebuie. Tu mi l-ai cerut anul trecut, eu nu am vrut să mă despart de el, acum tu pleci departe pentru totdeuna poate, așa că ia-l. E al tău.
Rămân blocat cu teancul de carți în brațe, mut, uitându-mă lung după el cum dispare în lift încercând să își ascundă fața răvășita de tristețe.
Intru încet în casă, cad greu cu tot cu cărți într-un fotoliu.

De aproape un an de zile aștept să îmi iau vacanță, o vacanță ce, deobicei, doar odată în viață ți-o poți lua : vacanța înaintea emigrării din start hotărâtă ca definitivă. Prima și poate ultima emigrare din viața mea…desi și una este prea mult. Este o așteptare specială, specială si lungă. Specială pentru că este o vacanță înaintea unei mari plecări, dar specială și din alt motiv. Pentru a mă opri din această lungă așteptare trebuie să întâlnesc iarna, acea iarnă în care visul ce mă urmărește din copilărie să devină realitate. Este un vis în care zăpada cade în continuu și, în sfârșit, nu mai trebuie să ies deloc din casă săptămâni de zile, nu mai trebuie să fac nimic altceva decât să privesc cum zăpada acoperă totul, să stau în pat, să citesc și să visez cu ochii larg deschiși. Pentru a pune capăt mai repede acestei așteptări și a forța visul să coboare în preajma mea hotărăsc totul din timp și îmi anunț data de 1 Decembrie ca data când acest vis va începe.
Plec pentru ultima oară de la serviciul de pe Bulevardul Unirii (primul job din viața mea) pe 30 Noiembrie spre seară. Sunt sigur că totul va fi așa cum am hotărât. Ajung în casă și mă pun pe așteptat zăpada, cuminte în spatele ferestrei.

1 Decembrie a sosit pe întuneric. Mă scol devreme, afară noaptea aproape nu s-a sfârșit, mă scol plin de curiozitate și speranță ca atunci când copil fiind mă sculăm primul, înaintea bunicilor chiar, să văd dacă a nins în grădină. Atunci demult în copilărie primul loc cercetat erau stupii din fața ferestrelor, dacă pe capacul lor verde nu era un strat alb de zăpada, mă culcăm la loc, oarecum dezamăgit dar și știind ca va fi o altă dimineață în care zăpada va veni, stupii se vor acoperii de zăpada, drumul copilăriei se va umple de sănii și de gălăgie.
Dar copilăria e atât de departe cu stupii ei cu tot și azi din cer peste Bucureștiul gri coboară doar o mare dezamăgire, dezamăgire și nici un fir de zăpadă. Am certitudinea că undeva, cumva, am fost înșelat. Și doar anunțasem din timp că sunt în vacanță pe data de 1 Decembrie în așteptarea zăpezii, vacanța înaintea plecării peste mari și țări. Și nimic.

Cu durere trebuie să mă resemnez și să îmi spun că nu sunt atât de important în Univers, sau măcar pe acest Pământ, atât de important pentru ca doar la cererea mea expresă să ningă zile în șir începând fix cu 1 Decembrie. Dar nici măcar câteva ore?

Mă trântesc cu fața în jos în pat ca un copil răsfățat si încep să plâng de supărare. Încet, încet, devin rațional, asta nu înseamnă că plângând trântit în pat cineva ar da în mod necesar dovadă de iraționalitate, devin rațional și mă ridic stând puțin pe marginea patului punându-mi în ordine gândurile ude de lacrimi gândindu-mă serios la următoarele puncte din program, sau mai precis la „puținul„ ce mai rămăsese din el: cititul și neieșitul din casă. Uitată fie zăpada…
Să îmi fac curaj îmi spun că în definitiv până la urmă totuși măcar atât va rămâne de pe urmă acestor zile: câteva cărți citite în deplină tihnă fără să fac măcar un pas afară din casă.
De mult timp vroiam să recitesc James Joyce, Ulise, să îl citesc brusc și fără întrerupere. De fiecare dată când vroiam să îl reiau intervenea câte ceva întrerupându-l irevocabil. Prima data îl citisem într-o vară întins într-o grădină plină de pruni, meri și insecte la sfârșitul liceului, dar tot întrerupt de neprevăzute plăcute întâmplări specifice unei veri în grădina bunicilor. Nu pot să spun ca am priceput, atunci la sfârșitul liceului, mare lucru, îmi amintesc doar despre o stare de mirare produsă de strania scriere, mirare și asteptare…asteptare să înceapă odată cartea (obișnuința adolescentină a cărților de aventuri încă era stăpână pe reflexele mele de cititor).
Acum nimic nu mai putea să mă oprească să o recitesc neîntrerupt, sperând și că, în sfârșit, o voi „întelege„…doar eram cu vreo 14 ani mai bătrân, `mai bătrân, înțelept și deștept` decât prima oară. Eram singur închis într-un apartament de bloc în mijlocul Bucureștiului, fără pruni, fara meri, fără insecte, fără întâmplări fericite specifice unei veri la bunici (ce păcat). Mă așez în fotoliu cu cele două volume, degust încet diverse pasaje, apoi cu un imens oftat de plăcere încep cu prima pagină.

Doar 10 rânduri am citit și deja simțeam că prinsesem vântul bun să mă ducă în largul mării lui Ulise, în largul mării în acea zonă de unde nimic nu m-ar mai fi putut întoarce, dar, ca un trăznet, acea lege mai presus de dorințele noastre, acea lege a întâmplării, în nici un caz să nu credem că nu ar fi ceva premeditat intr-o întâmplare (de către cine ?, cum ? asta e o altă problemă care nu face obiectul rândurilor de față), ca un trăznet acea lege pe care nu o controlăm câtuși de puțin m-a lovit. La ușa mea a bătut neașteptat un prieten mai în vârstă cu vreo 20 de ani, îndrăgostit de muzica rock, folk, jazz. Atât de mult îi plăcea Mircea Florian, muzicianul plin de har, încât îl urmărise în concerte în anii `70 prin toată țara atât de asiduu încât acesta ajunsese la concluzia că nu poate fi decât securistul lui de serviciu. Și nu, nu era el acela. Acum stătea în pragul ușii cu un teanc de carți în mână, mi le întinde și imi spune:
„ – Uite, ai aici tot Cosașu pe care îl am acasă. Mie nu îmi mai trebuie. Tu mi l-ai cerut anul trecut, eu nu am vrut să mă despart de el, acum tu pleci departe pentru totdeuna poate, așa că ia-l. E al tău.„
Rămân blocat cu teancul de carți în brațe, mut, uitându-mă lung după el cum dispare în lift încercând să își ascundă fața răvășita de tristețe.
Intru încet în casă, cad greu cu tot cu cărți într-un fotoliu. Calm, după câteva clipe îl pun pe Ulise la locul lui în raftul unde așteptase atâta timp, și unde fără îndoială mă va aștepta și de acum înainte, ani de zile poate, până când din nou o să programez până în cele mai mici detalii o ieșire în larg cu Ulise în mijlocul unei ierni pline de zăpada, mă îndrept spre alt raft din bibliotecă, apuc teancul meu de Cosașu, îl duc spre pat unde cu frenezie îl împerechez cu noul teanc Cosașu și, ca la remi, caut să le pun în ordine, caut dublurile și înfrigurat sper că ajung să îmi ating unul dintre vise: seria Cosașu completă.

Doar o dublură: “Cap limpede”.
Întind cu bucurie una după alta toate “Supraviețuirile” (Supraviețuiri, Meseria de nuvelist, Fictionarii, Logica, Cap limpede),
pun înaintea lor micuța “Opiniile unui pamantean” din care deschizând-o m-a izbit vântul tăios, rece și umed al Bicazului,
tot inantea de “Supraviețuiri” își găsește locul “A înțelege sau nu” având pe prima pagină scrisă de mână o dedicație adresată lui Bellu Zilber (“ Lui bellu silber- pentru anii aceia, pentru anii aceștia, pentru Bellu Silber. Cu emoție Cosașu, 29 Oct ’65), acel Bellu Zilber întâlnit de mine doar în paginile cărților despre detenție ale lui Nicolae Balotă, Ion Ioanid și N. Steinhardt,
după “Supraviețuiri” pun “O viețuire cu Stan și Bran ”(deși a aparut cumva intercalat cu ele) din care îmi răsare
acea Cinematecă personală pe care o avem fiecare în noi,
acea Cinematecă de pe Strada Eforie în care nu mai pot intra fără a fi cuprins de o disperare cumplită țipata în van de când am aflat că Gheorghe Ursu (odinioară râzând între doi Radu, Albala și Cosasu, conform unei poze din acel splendid “Dicționar Neconvențional al scriitorilor evrei de limbă română vol.1 ” dicționar `confecționat` de Alexandru Mirodan, cauză pentru care eu l-aș cam iertata, măcar un pic, pentru toate textele lui din primele 2 decenii comuniste) avea în buzunar, la arestare, un program al ei,

acea Cinematecă TV pe care o urmăream cu imense delicii chiar și fără televizor în “Romania Literară”, o urmăream până când brusc l-am urât pe Eugen Negrici pentru că a apărut fix în același loc în revistă (el, Eugen Negrici un avea nici o vină),
o “viețuire” în care Stan și Bran se plimbă pe străzile vechiului București din Popa Nan până în Calea Vitan, străzi avându-și toate originile în Aleea Popa Nan, străzi pe care în ’90 la 19 ani, proaspăt sosit în capitală, în zadar am mai căutat poezia dispărută a Bucureștiului – chiar și când, ani de zile, în fiecare zi troleibuzul mă purta pe Popa Nan încercam să surprind o fărâmă din acel trecut – dar nimic, doar carțile… pentru că “a citi înseamnă a trai” cât de dureros de adevărat, cât de plăcut de adevărat îmi sună de ani de zile vorbele acestea (ale cui?… ale lui Cosașu),

după “O Viețuire cu Stan și Bran” se așează grațios “Sonatinele” ce un an întreg au stat în sertarul de la servici apărând brusc ca o ploaie de vară în mâinile mele în fiecare clipă liberă, apărând cu prima lor pagină – pictură/colaj a unui perete din Strada Calotești,
“Cinci ani cu Belphegor” sosește imediat după “Sonatine” la întâlnire în ciuda neîntâlnirii mele cu fotbalul (și în general cu sporturile de echipă) – am citit-o ca pe o carte despre ceva fără nici o legătură cu imaginea mea despre fotbal…,
“Ocolul Pământului în 100 de știri” rezultatul unei uriașe munci de distilare… din mii și mii de știri dealungul a zeci de ani a alege doar 100 și a le monta aproape cinematografic este, să recunoaștem, o performanță,

“Insisificarea la noi pe Boteanu” cu o puternică aromă de Dilema coboară din actualitate și încheie seria Cosașu pe care o am până la această oră. Nu, nu am încă seria Cosașu completă, nu încă.

Contemplu îndelung patul pe care se află întinse 12 cărți de Radu Cosașu, fascinat că mă apropiam încet dar sigur de integrala lui. Când într-un final mi-am desprins ochii de pe acel splendid peisaj afară… ningea.

Două săptămâni de zile am citit și recitit Radu Cosașu, am început de la prima și am ajuns la ultima plin de o bucurie indescriptibilă, plin de imagini ce mi se învălmășeau în fața ochilor,
imagini de la începutul anilor ’50 din Clujul în care un tânăr ostaș de cavalerie ziarist urmărea Turul Franței în ziare la cofetăria « Vita Dulci », în Clujul unde la acea vreme trăiau încă în libertate cei din Cercul literar de la Sibiu,
imagini din aceiași ani luate dintr-o mansardă de pe lângă Foișorul de Foc, imagini ce îmi aduceau aminte în mod dureros și fericit de mansarda mea din Căderea Bastiliei în care fetele de azi nu mai urcau la fel de ușor, la fel de natural, ca în acei ani ‘50,
imagini din timpul citirii “Meseriei de nuvelist” atunci când înfrigurat, nerăbdător, scos din minți așteptăm într-o zi de luni, așteptăm în zadar venirea unei frumoase păsări la fereastra mea decupată în tavanul mansardei,
imagini despre o duminică petrecută cu “Logica” Sansaverinei și Ecaterinei (matușile autorului) cotropit de o îngrozitoare durere de dinți …exact ca atunci când am citit “Raport către El Greco” închis un întreg weekend într-o cameră cu perdele roșii din căminul Grozăvești,
imagini nenumărate cărora le-am pierdut firul dar cu certitudine se află undeva în mine desavarsindu-și lucrarea.

Că până la urmă din acele două săptămâni nu a rămas decât cititul este adevărat, dar cât de imens este totuși acest « decât » când îl asociezi lui Radu Cosașu. Nu am putut să evit, însă, ieșirea din casă, și nu numai atât dar chiar am exagerat ieșind în fiecare zi: treburi de sfârșit de an, impozite și facturi de plătit, cadouri de cumpărat, filme restante de văzut la Cinematecă, preparat bagaje, întâlniri de despărțire cu prieteni pe care poate nu-i voi mai vedea niciodată. Nu înțeleg cum nu anticipasem toate astea. Și ar fi fost atât de simplu. Dar promit ca altădată o să îmi planific și organizez mult mai bine evadarea în imaginar la sfârșitul anului, și de se va întâmpla să evadez iarăși în Cosașu World cu atât mai bine!

De atunci de la acel 1 Decembrie au mai trecut doi ani și a sosit un alt 1 Decembrie petrecut alături de Cosașu, petrecut într-un fotoliu privind pe fereastră cum ninge…ninge…chiar ningea de data asta. Seria Cosașu pe care aș vrea-o întinsă la infinit ajunsese la 14 alăturând alte două cărți:
“ Autodenunțuri și precizări” rară si artistică `autocritică` postdecembristă și “ Rămăsițele mic-burgheze” (primul volum dintr-o reluare rearanjată cronologic a Supraviețuirilor).

Și nu în ultimul rând, mâna destinului a făcut să locuiesc câțiva ani, pe partea cealaltă a Pământului, într-o clădire în care la apartamentul 302, deasupra mea, pe tablița de pe ușă scria S. Rohrlich (numele de familie al lui Radu Cosașu, apărut pentru prima oară pe coperta unei cărți, alături de consacratul Radu Cosașu, Oscar Rohrlich, doar în anul 2016!).
…………………………………………………………..
Multă zăpadă a căzut din cer din acea zi de 1 Decembrie 2001 până acum în Octombrie 2016, multe alte cărți au fost adăugate seriei Cosașu personale. Aș putea spune că este aproape completă această serie. Au urmat altele, reeditarea de două ori a Supraviețuirilor, prima la o mică editură, și a doua în seria de `Opere Complete` de la Editura Polirom, apoi prietenii mei de la anticariatul de pe Hristo Botev mi-au făcut cadou și “Matușile din Tel Aviv” de mult jinduită (și s-a dovedit că este și preferata mea, am recitit-o deja de câteva ori cu aceiași încantare). Tot ei mi-au dat și un exemplar din “Viața în filmele de cinema” cu dedicația lui Radu Cosașu către Mircea Ciobanu din mai ’72. Mai târziu au apărut în biblioteca mea și “Maimuțele personale”, “Povestiri pentru a-mi îmblânzi iubita”, “Doi ani pe un bloc de gheața”, “Alti doi ani pe un bloc de gheața” și, după o nerăbdătoare așteptare, în 2016, a apărut și “Viața ficțiunii după o revoluție” o carte deși nerăbdător așteptată, totuși neașteptată. I-a luat prin surprindere (plăcută spre nemaipomenită) pe toți cititorii, admiratori (înfocați sau nu) ai lui Radu Cosașu. I-a luat prin surprindere prin forma ei inedită și prin energia și plăcerea jocului debordantă.

La 86 de ani ce-i va împlini pe 29 Octombrie, Radu Cosașu-Oscar Rohrlich născut la Bacău și autentic și iremediabil bucureștean sadea, este un mare scriitor român, mult mai mare decât în general se știe, un mare scriitor original, absolut irepetabil și imposibil de imitat, un scriitor în literatura căruia s-a topit în egală măsură marea literatură română și universală, știrile cele mai diverse ale zilei (de la știri capitale până la cele mai, aparent, neînsemnate) de pe întreg mapamondul, știri citite (și decupate cu foarfeca mulți ani) zi de zi de o viață întreagă, toate acestea condimentate cu umor fin, inteligență sclipitoare și darul prieteniei.
LA MULȚI ANI RADU COSAȘU!

Note: – ca punct de plecare al acestui text am folosit un fragment dintr-o scrisoare, scrisoare ce a fost „coaptă„ vreo 8 ani înainte să fie terminată
– cele două poze de arhivă sunt imprumutate din “Dicționar Neconvențional al scriitorilor evrei de limbă română vol.1 ” de Alexandru Mirodan, Editura Minimum – Tel Aviv 1986