Dificultăți de a găsi partenerul potrivit

La prima vedere, ar părea de necrezut că, în prezentul ultra-conectat în care trăim, cu app-uri create special pentru a facilita întâlniri amoroase, este dificil să găsim și să menținem o relație de cuplu viabilă. Și, totuși, pentru mulți, este un obiectiv neatins sau împlinit parțial, a cărui soluționare pare uneori nu doar complicată, ci de-a dreptul imposibilă.

Pe cei care au senzația că au încercat de o perioadă lungă de vreme doar legături toxice sau nu au întâlnit pe nimeni care să merite o privire mai atentă, pe cei care resimt acut lipsa conexiunii emoționale și a contactului fizic, îi invit să analizăm câteva pattern-uri relaționale.

  1. Suntem atrași de oameni care nu pot propune o relație de parteneriat funcțională. Probleme de agresivitate (de exemplu, critici repetate și virulente); atitudine de genul ”cald-rece” greu de anticipat, care nu poate fi justificată prin date contextuale; ignorarea nevoilor celuilalt, chiar când acesta le exprimă clar și pot fi satisfăcute fără prea mare bătaie de cap; adicție; imposibilitate de a respecta angajamentul de fidelitate; lipsa suportului în momentele mai anevoioase etc. – sunt câteva comportamente care ajung să ne distorsioneze percepția de sine și să ne îmbolnăveasca psihic și fizic.

Dacă reușim să destructurăm atașamentul distructiv, e ca și cum ne-am trezi dintr-un somn cu vise înspăimântătoare și neverosimile. Pare de necrezut că am suporta pe cineva care nu ne respectă și care folosește abuzul pentru a-și regla o dorință otrăvitoare de putere. Și, automat, pe vârful minții, ca un steag, apare întrebarea: De ce alegem atât de greșit? Și, apoi, când greșeala e evidentă, de ce perseverăm?

Răspunsul e de cele mai multe ori același: încercăm să rezolvăm conflicte din trecut, să obținem ceea ce nu am primit demult – iubire, siguranță, valorizare… nefiind clar că aceste repetiții relaționale, care, cu fiecare redundanță, adună și mai multă suferință, nu sunt eficiente. Căutând inconștient un anumit tipar care se apropie de situația anterioară, ne retraumatizăm, fără să primim ceea ce cerem aproape compulsiv. Persoanele substitut, cu o structură de personalitate sau de valori asemănătoare cu a părinților sau a celor care ne-au îngrijit în perioada formativă, nu sunt înclinate să dăruiască sau, pentru ceea ce cedează, există un preț, care se așază greu peste umerii noștri.

Suntem ființe prin care trece timpul, fără să ne ofere posibilitea de a ne întoarce să remediem nodurile destinului nostru și să ne hrănim cu ceea ce am fi avut nevoie pentru a crește încrezători, senini, echilibrați. Avem înlăuntrul nostru acest gestalt neîncheiat care nu ne lasă să înaintăm. Copilul din noi încă cere iubire și nu poate încă să înțeleagă că ce a pierdut nu mai poate recupera. El are nevoie de un mediu cu empatie, suport, compasiune, în care să se simtă destul de securizat încât să poată experimenta acest tip de insight și de suferință. Nu e ușor să conștientizezi, de exemplu, faptul că unul dintre părinți nu te-a iubit. Pe de altă parte, e o irosire a întregului tău potențial relațional să te atașezi constant de un tip de partener care nu te lasă să crești, care nu te îmbogățește cu nimic, care faultează imaginea ta despre tine sau care îți dă senzația că împingi sisific un pietroi la deal, numai ca să o iei de la capăt de îndată ce ajungi în vârf.

Chiar dacă nevoile noastre au fost ignorate, putem lua hotărîrea, acum că suntem în propria noastră grijă, să ne iubim, să ne acceptăm, să ne valorizăm și să ne încurajăm reziliența, nemaiacceptând în relația cu ceilalți interacțiuni care oscilează major față de ceea ce considerăm că merităm. Putem măcar noi să ne achităm de resposabilitățile care odată erau în sarcina părinților și să ne șlefuim viața în funcție de dorințele, interesele și visele noastre.

  1. Ne e teamă să ne atașăm – fie am pierdut pe cineva semnificativ și credem că nu am mai avea forța de a vindeca o astfel de rană, fie persoanele cu care am exersat atașamentul pentru prima dată au greșit atât de profund încât afecțiunea e asociată cu durerea, fie am primit mesajul, în perioada copilăriei, că orice sentiment pozitiv stabil, intens față de altcineva e periculos, o slăbiciune și te prinde în capcana dependenței.

Frica se traduce prin construirea unui scenariu în care cei de sexul opus sunt dificili, au un caracter îndoielnic, sunt capabili să provoace o grămadă de rele afective. Așa că, evident, sunt de ocolit. Dacă, totuși, se apropie, în ciuda tuturor dovezilor de indisponibilitate, pot fi descurajați ușor prin sublinierea tuturor inadvertențelor. Bineînțeles, am fi arătat mai multă bunăvoință, dacă nu erau evidente trăsăturile absolut indezirabile ale pretendenților.

Frica încurajează sabotajul armoniei relaționale: solicitarea unor sarcini care știm că sunt greu de realizat, ca mai apoi să blamăm neîndeplinirea lor; greșeli minore care sunt interpretate ca fiind dovada unor probleme grave de comportament și a unor valori bolnăvicioase, care impun tăierea oricărei legături. Frica ne păcălește și alegem de fiecare dată persoana nepotrivită, ca să ne solidificăm convingerea că nu există persoana potrivită – convingere prielnică pentru singurătatea pașnică și liniștită ca o dimineață de primăvară.

Când cele două forțe trag hăis-cea de psihicul nostru – pe de o parte, nevoia firească de apropiere, de intimitate emoțională, de împărtășire, pe de alta, dorința de distanțare, ca un scut în calea oricărei invazii afective – nu e bine. Dacă ne-am plictisit și ni se pare că scutul cu care ne apărăm de ceilalți obturează priveliștea, ar fi de dorit niște demersuri de creștere a încrederii că putem îndura nenorociri, fără să ne prăbușim.

Nu e ușor să acceptăm că viața e fragilă, că oricui, oricând i se poate întâmpla ceva neplăcut, nefast, dureros și, prin asociere, putem fi afectați și noi. Nu e ușor să acceptăm că relațiile sunt o loterie: oamenii își pot schimba prioritățile și pe ei înșiși în mod fundamental, pot să nu țină cont de angajamentul față de noi, se pot îmbolnăvi sau pot dispărea din viața noastră. Dar oare merită să stăm pitiți sub o piatră și să ne privăm de toată fericirea care vine odată cu iubirea? De sentimentul de împlinire care vine odată cu găsirea unei persoane care să ne facă să ne dorim să fim mai buni, mai mult?

  1. Acceptăm doar idealul. Căutarea lui Făt-Frumos și a Ilenei Cosânzeana e vânare de vânt. Bărbatul empatic, care ne înțelege dorințele din priviri, curtenitor și plin de delicatețe, cu un simț al corectitudinii de-o verticalitate care zbârnâie și o compasiune care nu omite nicio vulnerabilitate a lumii și ce-o mai avea el frumos și admirabil nu vrea să se arate, oricât l-am aștepta… poate pentru că nu există. În realitate, cel puțin în cultura în care ne ridicăm noi schemele de procesare informațională, bărbații nu sunt în mod deosebit încurajați să fie atenți la finețuri emoționale și nici să meargă pe vârfuri, când e vorba să îți spună ce și cum.

Tot scotocind nemulțumiți prin piața de dating, în speranța că e dosit prin vreun cotlon, pierdem obișnuința de a fi în relații cu oameni obișnuiți, cu acomodarea, uneori dătătoare de junghiuri și nevralgii, care intervine atunci când se reunesc două suflete diferite. Desigur, Făt nu ingoră solicitarea de a cumpăra pâine; nu uită să insereze complimente în conversație, în zilele cu stimă de sine mai șifonată; nu dă cu bâta în baltă, când îi faci cunoștință cu prietenii tăi. Singura problemă ar fi că, al naibii, nu mai apare odată.

Genul acesta de raportare nu înseamnă implicit o lipsă pervazivă de contact cu realitatea. S-ar putea ca, în restul ariilor, să fim cât se poate de ancorați în meandrele concretului, și, doar aici, să șchiopăteze mai serios așteptările. În spatele acestui comportament, pot fi din nou nevoile noastre neglijate care ne încurajează să construim un personaj fictiv, ce întrupează posibilitatea satisfacerii lor. Poate fi, în același timp (sau separat), o subdiviziune a fricii de atașament. Nu ești niciodată în pericol să te asociezi cu cineva, daca cineva-ul e permanent indisponibil.

Și aici e util un travaliu de conștientizare că, în loc să ne îmbrățișăm nevoile și să facem demersuri să ne oblojim rănile, vrem să capturăm în nada speranțelor noastre o nălucă. Și acum putem să ne oprim din plăsmuit iluzii și să ne limpezim perspectiva: Ce anume caut? Ce e important la un partener? La ce anume pot să fac compromisuri?

Ar mai fi o grămadă de zis:

  • despre imaginea de sine (inclusiv corporală) negativă, care ne înăbușă sexualitatea și atractivitatea până la a părea inaccesibili,
  • despre frica de singurătate care ne aruncă din relație în relație, indiferent de compatibilitate sau ne blochează neplăcut de mult în cea nepotrivită,
  • despre atașamentul obsesiv care ne agață de celălalt, înainte să fie clar cu cine avem de-a face,
  • sau, reversul, frica generalizată, când ne simțim permanent în nesiguranță și, consecutiv, evităm contactele sociale și ieșirile în natură,
  • ori, pur și simplu, situații în care pauperitatea întâlnirilor e determinată de contextul nefavorabil, cum ar fi o comunitate mică cu posibilități așișderea de a se regăsi perechea în organigramă.

Indiferent de circumstanțe, dacă observați că sunteți afectați de faptul că nu reușiți să găsiți partenerul pe care vi-l doriți, merită să faceți un pas în lateral și să vă uitați cu toată distanța pe care v-o permiteți la voi, la alegerile și cerințele voastre. Dacă simțiți că nu e destul de multă claritate, cereți ajutorul rețelei sociale sau al unui specialist. Știu sigur că există soluția potrivită, mai e de parcurs drumul până la ea. Cu cât reparați mai bine destrămările din țesătura psihică, cu atât cresc șansele să întâlniți pe altcineva mai matur, mai adecvat ca personalitate și valori cu voi. Vă doresc și îmi doresc relații cât mai echilibrate și frumoase, în care să încurajăm părțile din noi care ne dau sens și ne bucură.

2 Comentarii

  1. Exceptional text.. Eu ma multumesc.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *