Unul din darurile miraculoase ale existenţei este posibilitatea de a avea copii. Curajoşii care decid să fie părinţi vor experimenta griji şi responsabilităţi care, uneori, par copleşitoare, dar, în acelaşi timp, vor simţi bucurie şi împlinire, pe care cuvintele nu le pot cuprinde. Cerinţa principală a fişei de post presupune satisfacerea nevoilor copilului, de la cele aparent simple: siguranţă (să nu uităm că aici intră şi siguranţa emoţională), contact fizic, afecţiune, până la cele mai complexe: autonomie, valorizare, apartenenţă. De modul în care ştiu să se achite de această sarcină depinde cât de echipat va fi adultul de mai târziu să se confrunte cu obstacolele din viaţa lui. Se întâmplă ca unii părinţi să eşueze atât de dramatic încât copiii lor vor avea dificultăţi în a-şi construi identitatea, relaţiile cu semenii sau un scop al vieţii.
Folosesc verbul „a şti” pentru că nu e implicită această cunoaştere. Decizia de a avea copii nu aduce cu sine informaţiile care să susţină un stil parental util pentru aceştia. Prin urmare, e de învăţat: de la cum se schimbă scutecul şi se diversifică alimentaţia până la modelare comportamentală şi stimularea inteligenţei emoţionale. Unii părinţi se opresc la obiectivele legate de îngrijire corporală, securitate şi sănătate, ignorând faptul că aceste ultime concepte includ şi partea psihică.
Eu zic că e de dorit ca cel mic să se simtă bine cu el însuşi – cu inteligenţa lui, cu personalitatea lui, cu corpul lui. Pare elementar, dar sunt teribil de multe piedici: de la un sistem educaţional (îndrăznesc să zic chiar cultural) care pedepseşte greşeala până la tot felul de expectanţe din partea părinţilor, care deraiază traiectoria naturală a copilului, încărcând-o cu visele, dorinţele şi nevoile lor nesatisfăcute.
Cred că o lecţie pe care e important să o asimilăm e cea despre modul în care ne raportăm la copil. El este o altă fiinţă, nu o prelungire a părinţilor lui. Ei doar îl au în grijă şi, dacă îl neglijează sau abuzează, comunitatea de care aparţin e îndreptăţită să îl încredinţeze unor persoane mai calificate pentru această răspundere. Copilul nu e un sclav care trebuie să se supună a priori ordinelor părinţilor, nici un mic dictator care-şi impune doleanţele, pentru că nu are discernământul de a alege ce e cel mai bine pentru el. Asumându-ne responsabilitatea pentru bunăstarea lui însă, mi se pare logic să i se explice hotărârile care îl privesc, luând în considerare nevoile şi preferinţele lui.
Ce înseamnă să ne abuzăm copilul? Voi elimina din start agresorii patologici, care rănesc grav, cu intenţie şi se bucură de suferinţa pe care o produc (cum ar fi, lovirea care duce la vătămare corporală sau alte forme extreme de cruzime, abuz sexual etc.). Cu tipul acesta de persoane se lucrează în alt mod şi, de cele mai multe ori, nu iniţiază singuri un demers terapeutic de schimbare. Acest articol se adresează părinţilor care pedepsesc copilul, încercând să stopeze un anumit comportament (fără însă a încerca să îl rănească serios) sau iau anumite decizii pe care le consideră în interesul copilului, care de fapt sunt contrare acestuia.
Există o mulţime de forme subtile de agresiune, dar care au impact profund: de la refuzul de a lua bebeluşul în braţe atunci când plânge (pentru a nu îl alinta) până la sufocarea prin supraprotejare, care duce fie la un exces de submisivitate sau la anxietate socială, fie la un exces de rebeliune (când copilul poate face greşeli de autosabotare, pentru care plăteşte din plin toată familia). Lista e lungă şi sunt sigură că fiecare dintre cei care citesc poate adăuga ceva: impunerea de către părinte a unei specializări educaţionale, care satisface nişte criterii de pragmatism, dar nu e adaptată calităţilor copilului, criticarea copilului de faţă cu persoane a căror părere este foarte importantă pentru el, conflictul dintre părinţi desfăşurat în faţa copilului, descrierea celuilalt părinte, când acesta este absent, în termeni jignitori, delegarea unor responsabilităţi către copil, care nu sunt adaptate vârstei lui, transformarea copilului în confident etc. etc.
Vom lua un exemplu obişnuit: părinţi care îi dau o palmă la fund copilului, se răstesc la el, îl insultă pentru că nu ascultă una din deciziile lor – Acum trebuie să ieşim din casă, ne grăbim şi el nu vrea să renunţe la joacă, ba mai mult începe să urle şi să plângă. Părintele se simte nerespectat, manipulat sentimental, ba chiar agresat (parcă o face înadins să mă enerveze). Genul acesta de interpretare creşte şansele unei reacţii violente din partea părintelui; iar reacţia violentă chiar pare că are rezultate pozitive: copilului începe să îi fie teamă de părinte şi încetează comportamentul nedorit. Ce am obţinut de fapt?
- Un copil care învaţă că cei care trebuie să îl protejeze îl pot şi agresa, deci îşi pierde încrederea în ceilalţi, se simte vulnerabil şi speriat şi, în funcţie de gravitatea şi frecvenţa abuzului, poate ajunge să nu se simtă niciodată în siguranţă.
- Un copil care se simte neajutorat, care nu îşi mai simte puterea şi îi e teamă să îşi manifeste independenţa, ca să nu fie pedepsit.
- Un copil care nu ştie să pună limite la comportamentele agresive ale celorlalţi. Fiind total dependent de părinţi, învaţă să tolereze agresivitatea. Ulterior, nu va mai şti cum să se apere de mesajele sau relaţiile toxice pe care le va întâlni de-a lungul vieţii. E una din variabilele prin care se explică dinamica violenţei domestice.
- Un copil care are atât de multă nevoie să îşi perceapă părinţii ca fiind binevoitori şi afectuoşi faţă de el, încât începe să se blameze. Părinţii îl lovesc şi îl umilesc pentru că merită, este un copil rău (aşa cum este şi descris în reproşurile lor).
Consecinţele abuzului sunt atât de diverse şi atât de maligne încât e nevoie ca adultul care a avut o astfel de copilărie să depună eforturi majore pentru a curăţa psihicul de ele. Ele devin cu atât mai primejdioase şi mai greu de înlăturat cu cât copilul traversează traume multiple.
Dar dacă am gândi şi am face altfel? Eu propun următoarele (dar să nu uităm că fiecare copil este unic şi nu există o reţetă patentată care, odată aplicată, să fie urmată de pace în lume): Programul zilnic este discutat şi negociat cu copilul (decizia finală aparţinându-i bineînţeles adultului) – timpul alocat pentru fiecare activitate, motivul pentru care sunt incluse anumite activităţi (de exemplu, somnul de după-amiază care nu e prea popular printre copilaşi) etc. Copilul va fi mai compliant astfel, din motive evidente: părerea lui a contat – se simte văzut, respectat, apreciat şi, participând la decizie, deci fiind implicat, va avea apoi mai puţine motive să o conteste.
Totuşi, părintele ar trebui să aibă expectanţa ca cei mici să testeze limitele şi să aibă dificultăţi să abandoneze anumite activităţi favorite. Aici, ar fi bine să adăugăm fermitate, consecvenţă (dacă cedaţi la plânsete, ţipete şi aruncări de jucării, copilul va înţelege că aşa trebuie să se comporte pentru a obţine ceea ce vrea), răbdare, blândeţe şi empatie pentru supărarea lui. Puteţi apoi, după ce se linişteşte, să îl întrebaţi ce ar fi diminuat din senzaţia neplăcută şi ce puteţi face împreună pentru a preveni tantrum-urile. S-ar putea să obţineţi un feedback de calitate. Mi se pare o secvenţă de interacţiune părinte-copil care are toate şansele să faciliteze o relaţie în care atributele rolurilor sunt păstrate, mesajele sunt de ajutor şi pentru copil şi pentru părinte şi deschid uşi spre soluţii, în situaţia unor dificultăţi ulterioare.
Părintele este angrenat într-un travaliu socializator. Şi, când mă gândesc la socializare, care, pentru mine, înseamnă să învăţăm să trăim în armonie cu alţi oameni, includ nu doar a nu băga gura în castronul cu ciorbă şi a face bulbuci, ci şi o grămadă de subtilităţi emoţionale care ne spun când să insistăm, când tăcerea noastră susţine, care cuvinte sunt potrivite pentru a-l face pe celălalt să se simtă înţeles şi încurajat. Abilităţile noastre de a amâna recompensele, de a lupta pentru obiectivele noastre, de a nu ceda, de a avea rezilienţă in faţa dificultăţilor sunt predictori ai unei vieţi care corespunde dorinţelor noastre, ne aduc mai aproape de autorealizare sau individuare (acel termen jungian care antrenează plenar tot ce înseamnă psihic uman).
Ei bine, mi se pare folositor ca părinţii, când încep să facă acest efort socializator (când îl învaţă pe copil să împartă, să mulţumească, să se joace cu alţi copii etc.) să încurajeze o cultură de feedback: cum resimte copilul ce i se întâmplă, ce l-ar ajuta, ce l-a ajutat, ce ar putea face părintele pentru un plus de bucurie, de la ce ar fi bine să se abţină.
De asemenea, când părintele întăreşte sau nu un comportament, accentul ar fi recomandabil să cadă pe ce funcţionează, pe soluţii, nu pe probleme, să se evite evaluările globale negative (eşti un bădăran pentru că nu ai salutat când ai intrat in casă), ca şi cele pozitive (copilul nostru este cel mai inteligent). Probabil vă gândiţi că sunt o chiţibuşară că mă leg până şi de aprecieri, dar întăririle din acest exemplu îl predispun pe copil să mintă sau să trişeze la şcoală pentru a obţine mereu rezultatele acelea care se potrivesc etichetei. Mai târziu, mulţi vor dezvolta faimosul sindrom al impostorului în care nu se atribuie propriile succese calităţilor personale, ci norocului, aceste persoane trăind cu teama că le va fi descoperită impostura. Recomandabil e să se complimenteze efortul, străduinţa, cu menţiunea că efortul fără rezultate înseamnă că soluţiile propuse de părinţi sau încercate de copil nu sunt cele adecvate şi e cazul să se aplice altceva.
Nu există părinte perfect pentru că oamenii nu sunt perfecţi. Cred, însă, că un mod adecvat de raportare la copil, o străduinţă de documentare în zona stilului parental care este eficient, o muncă în direcţia metamorfozării demonilor personali în fiinţe mai prietenoase vor permite copilului să crească mai frumos şi mai sănătos. Dacă ne uităm cu atenţie la noi, ştim unde e de lucrat. A deveni părinte, cred eu, este o formă superioară de umanitate, pentru că ne face să dorim să fim cea mai bună versiune a noastră şi, de multe ori, şi reuşim. Succes tuturor în efortul de a deveni părinţii de care copiii voştri au nevoie!