Picătura și untura chinezească

Cum se concretizează cenzura în republica poporului chinez? Bunăoară, scrisoarea unui copil de nouă ani, care a opinat că președintele în funcțiune al țării are talia prea groasă, a fost retrasă de pe rețelele de socializare. Ideea era că, în ciuda accesibilității cu care se mândrește liderul chinez, ca un om modern și deschis la minte ce se află, unele lucruri nici măcar el nu le poate digera.[1] Ca să mai pună paie pe foc, copilul îl mai compara în scrisoare pe Xi Dada cu Putin, în favoarea acestuia din urmă. Un top al grăsimii prezidențiale, închipuit de băiat, îl plasa pe Putin cu o uncie și o gaură la curea deasupra elitelor orientale.

Din fericire pentru cititorii din lumea întreagă, dornici să afle cum stau lucrurile cu dietele mai marilor în grad și funcție, o asemenea cenzură nu a funcționat și nu funcționează (încă) în Statele Unite, unde, grație siluetei unor posibili candidați la prezidențialele din 2016, măsurarea indicelui corporal este cea mai intens mediatizată acțiune de lobby politic. În acest sens, americanii au procedat istoric. Adică, înainte de orice altceva, au alcătuit un top. Acolo au așezat președinți din toate secolele, indiscriminatoriu, după ce au stabilit un procent rezonabil între IMC și moștenirea politică. Pe primul loc l-au așezat pe Roosevelt, care le-a dat americanilor Canalul Panama și un Nobel pentru pace. În schimb, aceștia l-au sculptat pe Muntele Rushmore, unde Teddy domină indubitabil: este cel mai rotofei chip cioplit în piatră din cele patru, în contrast izbitor cu pomeții ascuțiti ai lui Lincoln și cu nasul subțire al lui Jefferson. Doar pe locul trei în topul supraponderalilor figurează președintele pe care standardele contemporane de frumusețe și suplețe îl consideră atât de gras încât s-au născut caricaturi în care dolofanul își afișează pântecele generos pe fundalul unui drapel cu gogoși în loc de stele – să vă închipuiți gogoși din acelea americane, uriașe, pufoase, cu gaură în mijloc! Vorbim despre nimeni altul decât William Howard Taft, care a condus Statele Unite între 1909 și 1913, mai puțin cunoscut pe plan internațional, dar foarte cunoscut în legendele urbane de la Casa Albă, unde se spune că ar fi rămas de nenumărate ori blocat în vană. Pe ultimul loc, americanii îl așează pe Bill Clinton, a cărui grăsime discutabilă se potrivește de minune cu moștenirea și mai îndoielnică. Americanii și-o amintesc mai ales pe consoarta acestuia, acum la fel de (dacă nu chiar mai) celebra Hillary Clinton, făcând o glumă de tipul anunțării concomitente a unei vești bune și a uneia proaste cu ocazia candidaturii lui Bill. Vestea bună, ar fi zis doamna înșelată în Biroul Oval, este că soțului ei îi place mâncarea, ceea ce înseamnă că este un om bun, de lume. Vestea proastă este aceeași, că soțului ei îi place mâncarea, de unde rezultă că este gras și roșu la față.

Mai recent, după ce în cursa prezidențială se pare că s-ar înscrie cel puțin trei personaje cu o greutate peste normele hollywoodiene, americanii au început să filozofeze din ce în ce mai mult pe acest subiect. Au afirmat, în această analiză a stării nației, generic, că, în țara grașilor, președintele trebuie să fie slab, sau, mai științific și antropologic, că, într-o societate stabilă și avută cum sunt cele occidentale, mai ales cea americană, în care oamenii obișnuiți își bat capul cum să slăbească, nu cum să nu moară de foame, este mai reconfortant pentru opinia publică vadă un președinte suplu decât unul care mai ușor s-ar rostogoli decât ar merge[2].Acum, în ajunul alegerilor, un celebru actor de comedie, Chris White, a lansat o serie de întrebări pe blogul personal despre prezidențiabili. Întrebarea cu numărul 22 zice pe șleau: Este posibil ca președintele să fie gras? Răspunsul este mai nuanțat decât în urmă cu ceva timp, pentru că cel mai gras candidat, guvernatorul statului New Jersey, Chris Christie, și-a montat un balon gastric și a slăbit vreo 20 de kilograme peste noapte. Să nu uităm, însă, că lumea pare să nu fie mulțumită niciodată. În 2008, când a candidat Obama prima dată, mulți au fost sceptici, considerându-l prea slab. Prompt, New York Times a dat atunci publicității o cercetare (cum altfel?) istorică, în care comparau candidații din finala prezidențială din ultimul secol și jumătate, arătându-l cu degetul pe cel mai înalt candidat câștigător (Abraham Lincoln), cel mai scund (James Madison) și cel mai gras (același Taft de mai sus). Concluzia, însă, rămâne aceeași, simplă și crudă: mai bine slab decât gras, pentru că dacă, pe vremea lui Taft, a fi gras presupunea un efort suplimentar – financiar, dacă nu altfel –  acum obezitatea este nu doar inestetică, ci și dovada unui caracter șovăielnic. Un candidat care nu strânge cureaua la propriu, este puțin probabil s-o facă la figurat, atunci când din candidat va deveni ales. La fel de ridicol pare să fie și un președinte ales care, înainte de a apăsa pe butonul roșu sau de a răspunde la telefonul roșu sau ce ne mai pun regizorii americani să ne imaginăm că fac președinții lor, cere șefului de cabinet să-i aducă un baton de slăbit fără gluten.

Dacă se spun multe în America despre candidații grași care fie vor rămâne grași fie vor slăbi după ce se aleg președinți, această țară prea puțin suspicioasă nu spune aproape nimic despre președinții (mai) slabi la alegeri și (mai) grași după ce s-au instalat bine în scaun. Mă rog, se pare că a spus o dată ceva de genul acesta, prin gura lui JFK, atunci contracandidat al președintelui în funcție Eisenhower, sub forma unei acuzații că 17 milioane de americani se culcă cu burta goală în fiecare seară. Eisenhower, depășind 90 de kg în cei patru ani la Casa Albă, i-a răspuns mai suplului Jack: „Și eu mă culc cu burta goală în fiercare seară, pentru că doctorul m-a pus la regim”.[3] În România n-a avut nimeni vreme să alcătuiască topuri de grăsime și înălțime prezidențială, ceea ce este destul de ciudat, având în vedere convingerea cu care jurnaliști și oameni de pe stradă afirmă zilnic că: Ion Iliescu, Adrian Năstase, Victor Ponta, Traian Băsescu și, de fapt, cu puține excepții, cam toți șefii de stat și de guverne ai republicii din toate timpurile, s-au îngrășat pe perioada mandatului. Niciunul atât de mult ca Ilie Verdeț, aș zice eu, ca să privesc lucurile într-o perspectivă istorică precum americanii. Acum, că mă gândesc mai bine, ultima dată când l-am văzut pe Iohannis, în vizită la Regele Felipe al Spaniei, mi s-a părut că i-ar sta sacoul puțin râzgâiat peste burtă. Cred că ar fi oportun să ia măsuri drastice cât ai zice pește – fie își face costume la comandă pe Saville Row, fie să se aștepte la ce e mai rău din partea dieteticienilor din opoziție.

 

 

 

 

[1] Reporter virtual, 18 decembrie 2014.

 

[2] International Business Times, 19 august 2013.

[3] Men’s Health, 13 decembrie 2013.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *