„Oamenii erau plămădiți din multe lucruri care fermentau laolaltă”. Când Cătălin Pavel îți spune asta la pagina 86 a romanului Trecerea, tocmai apărut la editura Cartea Românescă, ai parcurs deja, cu sete, o treime din carte, intrigat de personajul Artiom, frate la mănăstirea Respetea, care nu-și amintește el foarte bine cum a ajuns acolo și nici cum de-a rămas vreo 11 ani. Ce-o fi fost pus la fermentat în viața lui de pînă la mănăstire, și de ce «de cîte ori încerca să se gândească la Ina, nu găsea decît acest capac uriaș de fontă, de care se dădea cu capul » sunt ingrediente pe care scriitorul ți le strecoară abil, cu eficiența unui autor de povești de suspans. Specialitatea lui Cătălin Pavel în Trecerea este însă amestecul trei în unu: povestea de iubire este și thriller psihologic și tratat (ficțional și meta-fizic) despre timp.
Un fel de cocktail cu trei culori din lichide cu densități diferite, viața lui Constantin Artiom Coman e feliată, ca și cartea, în trei capitole misterioase, aparent consecutive: viața la mănăstire, muncitor la fabrica de bere din Azuga, și soț, în cuplu cu Ina, la Frumușanii Patrului. Cocktailul, cu cele trei culori ale lui, îl vede numai el, Artiom; Ina, de pildă, vede un pahar cu apă transparentă. Iubirea e dizolvată înăuntru, ca o picătură de cianură. Cătălin Pavel știe să manipuleze retortele narative, psihologice, poetice ca să te poți întreba global, deși viața e tocată mărunt mărunt, în detalii, cine :Dzeu (sic!) schimbă concentrația otrăvii?
„Trăim în proximitatea a două lucruri absolut uriașe. Unul e bucuria dementă de a trăi, al doilea, faptul că nimic nu se mai întoarce, totul se prăvălește în moarte.Cum ai putea să te împaci cu amândouă?” se întreabă Ștefan Ateu’, unul dintre frații de la mănăstire, între care (crede că) trăiește o vreme Artiom. Ștefan Ateu’ are desigur ceva din îndîrjirea naivă a lui Alioșa Karamazov, iar conversațiile (dostoievskiene, cum altfel) dintre el și Artiom amnezicul, cu blândețea, interioritatea lor nejucată, te umplu de încântare și de o invidie dulce. De altfel, la Cătălin Pavel, numai bărbații pun întrebări esențiale despre miezului acestei lumi – cum și de ce. Femeile sunt chiar miezul lumii, problema și ispita ei . („Nu e de glumă cu femeile, te fac suflet mort în trup viu.”) Prieteniile masculine au forță, și acesta este un topos constant, de bază, în proza lui Cătălin Pavel (în « Aproape a șaptea parte a lumii”, ca și în „ Nicio clipă Portasar”, romanele precedente).
Odată cu Trecerea, Cătălin Pavel își rafinează și mai mult dispozitivul literar. Matricea lui stilistică devine constant triplă, un cocktail 3 în 1: pe aceeași pagină coexistă descărcări poetice memorabile, fulguranțe metafizice și un devastator umor de situație (sunt scene, la mănăstire, la fabrică, pe care Kusturica ar fi fericit să le ecranizeze).
„Paharele erau ude. De ce se afla Artiom într-o garsonieră din Azuga, împreună cu acești doi oameni? Cine aranjase ceva atît de extraordinar de mic? Era curios că viața, prezentul nostru, acest mic vizor prin care ne uitam la cosmos din debaraua noastră, era în aceșlași timp și contemplație, și această fojgăială în piață.”
În timp ce situațiile și conversațiile pe care le închipuie au o extraordinară priză la viață (ar fi un scenarist formidabil), alchimistul Cătălin Pavel ia cu trei degete și presară deasupra cîteva revelații imponderabile, niște aserțiuni neliniștitoare, și scapă într-o doară câte un capăt de adevăr, totul într-un dozaj care ți se scurge oricum printre degete, grație unui soi de deriziune jubilatorie care minează constant tonul prea grav (inclusiv posibila referință la Dostoievski a cititorului este subminată undeva, eluziv). Și totuși, pe această plămadă neserioasă, ușuratică, drojdia se umflă, răsar niște priveliști grozave, se coagulează niște sensuri, se deschid niște treceri.
Și dacă totuși, ca să poți să-i simți consistența, viața nu se rezumă la alchimie (« Degeaba i se explicase că, din cele mai vechi timpuri oamenii au adăugat mici cantități de lucruri la alte lucruri, uite, ca sarea în bucate de exemplu… »)? Și cum, în clipa morții, să dai de acel gând atît de bine omogenizat, încît să devină o formulă salvatoare care să-ți asigure trecerea? Și dacă pentru asta, nu ingredientele vieții și nu « distilarea lor judicioasă” contează? Și dacă e vorba despre timp, timpul de fermentație? Și dacă nu acumularea de fapte, de păcate, este tragică în viețile noastre, ci rostogolirea lor pe un făgaș cu sens unic? Și dacă povestea de iubire, spusă la nesfîrșit, reciclată în timp, întreține bucuria dementă de a trăi și amână, în egală măsură, prăbușirea în moarte?
Ingredientele poveștii și timpul povestirii sunt, în literatură, un câștig de viață.
Dar nu asta face, tot timpul, scriitorul? Cartea pe care o scrie nu e formula care salvează de la moarte un anume personaj? Cartea pe care i-o dă ofrandă cititorului nu e o măsură (uriașă, elastică) pentru timp? Zornăind de antieroi de care te atașezi, mustind de referințe și neliniști înțelepte ( patristică, zohar, islam), pîlpîind de circuite poetice, al treilea roman al lui Cătălin Pavel îi confirmă talentul singular.
Cum, în esență, scriitorul este o Sheherezadă, din perspectiva cititorului Cătălin Pavel are, cît ține viața de lungă, cel puțin o misiune clară: aceea de a continua să scrie.
