« Exasperat sa isi auda sotia jignindu-l pe Recep Tayyip Erdogan la fiecare aparitie televizata, un sofer de camion din Turcia a depus plangere impotriva sotiei sale pentru insulta adusa presedintelui, a relatat luni ziarul pro-guvernamental Yeni Safak, citat de AFP. Ali D., 40 de ani, care se casatorise cu G.D in urma cu trei ani, ii cerea mereu sotiei sa nu il mai injure pe presedinte. Enervata, aceasta ai-ar fi spus: „Inregistreaza-ma si depune plangere oficial”. Ceea ce acesta a facut, depunand la dosar inregistrari audio, ca probe, in fata justitiei din Izmir. „Am tot avertizat-o, am intrebat-o de ce face asta. Presedintele nostru e bun si a facut lucruri bune pentru Turcia”, a spus Ali D., pentru Yeni Safak. De cand a fost ales presedinte, in august 2014, Erdogan, criticat pentru deriva autoritara, a multiplicat plangerile in justitie pentru „insulte”, vizand de la oameni simpli pana la artisti si ziaristi. „Chiar daca ar fi tatal meu cel care il injura pe presedinte, nu l-as ierta si as depune plangere”, ar fi spus Ali D. Sotia soferului, in varsta de 38 de ani, s-a adresat si ea justitiei: pentru a cere divortul. » (Hotnews, 22 februarie 2016).
Ali D. nu era un şofer tocmai obişnuit. Tatăl lui fusese profesor de istorie, aşa că el avusese la dispoziţie o bibliotecă bogată şi apucase să citească încă din copilărie zeci şi zeci de tomuri despre faptele glorioase ale marilor sultani turci. Se împăca foarte greu cu prezentul prea puţin demn de o tradiţie atît de prestigioasă şi îl acuza cu vehemenţă pe Atatürk că stricase totul, lăsîndu-se atras de mirajul eficacităţii Occidentului. Convins că turcii nu pot fi maimuţele europenilor, ci trebuie să trăiască la fel ca pe vremea falnicului Osman, Ali a avut parte de o tinereţe dificilă, fiind adesea interogat şi bătut de poliţiştii de la Izmir. Socotit un inamic al laicităţii statului turc, a ajuns de mai multe ori la închisoare, ceea ce l-a împiediecat să studieze la Universitate, aşa cum şi-ar fi dorit. A găsit în cele din urmă o slujbă ca şofer de camion şi transporta în fiecare săptămînă saci cu ciment spre Trabzon, Erzurum şi Malatya. Nu renunţase însă la lecturile despre istoria Turciei şi nici la întîlnirile cu o seamă de cunoscători ai Coranului ce îi împărtăşeau opiniile. Nu avea nici o îndoială că graţie unor oameni asemenea lui Turcia avea să fie din nou mare, zdrobindu-şi treptat vrăjmaşii şi provocînd panică în minţile fandosiţilor ce se plimbau precum nişte claponi pe marile bulevarde ale capitalelor europene.
Convingerile lui Ali erau ferme, voinţa lui – de nestrămutat, inteligenţa lui – mai tăioasă decît cele mai meşteşugite pumnale. Cu toate astea, Ali nu era deloc fericit, fiindcă somnul îi era bîntuit de un teribil coşmar : retrăia noapte de noapte cel mai umilitor episod din istoria marelui imperiu al osmanlîilor, cele opt luni de captivitate ale lui Baiazid Ildîrîm în cuşca de fier special construită pentru el la porunca lui Timur Lenk. Devenea în fiecare noapte Baiazid, îşi simţea lanţurile grele de aur atîrnîndu-i la mîini, suporta privirile batjocoritoare ale paznicilor ori ale simplilor trecători, înfuleca bucăţile de carne aruncate pe jos în preajma lui de parcă ar fi fost hrana unui cîine netrebnic, atingea barele de fier ce-l înconjurau din toate părţile şi-şi izbea capul de ele, sperînd să-şi sfărîme craniul şi să scape astfel din cuşcă. Nu reuşea niciodată să moară şi ruşinea ce-l cuprindea era atît de intensă încît îl făcea de fiecare dată să se trezească din somn. Era din nou Ali, în patul său de la Izmir sau în drum spre Malatya, Erzurum şi Trabzon, Ali incapabil să scape de imaginea umilinţei lui Baiazid.
Coşmarul s-a repetat fără întrerupere mai bine de zece ani de zile pînă cînd Ali a fost îndemnat de prietenii săi cei mai apropiaţi să meargă la un miting electoral al premierului Erdogan. Neîncrederea lui faţă de politicieni, în care vedea doar nişte discipoli creduli al diavolului Atatürk, duşmani fanatici ai măreţiei vechiului imperiu, l-a făcut să refuze multă vreme. În cele din urmă, a acceptat. A fost de ajuns să-l asculte o singură dată pe Erdogan pentru ca totul să se schimbe : coşmarul a încetat şi nu l-a mai visat niciodată pe Baiazid în cuşcă. Din acel moment, Ali a început să creadă că numai Erdogan va putea să redea gloria Turciei, numai el va putea să arunce în neant nefasta moştenire kemalistă. Fericirea lui Ali a fost însă repede întunecată din pricina imprudenţei de a se fi căsătorit cu o femeie a cărei conduită nu fusese verificată de nişte adevăraţi cunoscători ai Coranului. Soţia lui era tot o maimuţă a europenilor şi asta se vedea în ura pe care i-o purta eroului său, marelui Erdogan. Ali s-a abţinut cu greu să n-o snopească în bătaie, mulţumindu-se s-o afurisească straşnic. Îngrijorarea lui a crescut după ce a visat de cîteva ori că îşi ucide nevasta cu un cuţit primit de la tatăl său şi îi aruncă trupul la intrarea în Erzurum. Nu avea de gînd să-şi petreacă viaţa în închisoare, aşa că a hotărît că trebuie să scape cît mai grabnic de femeia ce reuşise să-l scoată din minţi. A înregistrat-o în timp ce-l înjura pe Erdogan şi a depus toate dovezile la procuratura din Izmir. Iar după ce avea să se pronunţe divorţul, spera să se căsătorească cu o turcoaică adevărată, pregatită să-i facă şapte băieţi ce vor semăna leit cu el….
