Hanul Ancuței în Teheran. Jafar Panahi, Taxi (2015)

Există filme și cărți în care personajul principal este un oraș, de pildă ”Roma città aperta” sau ”Berlin Alexanderplatz”. Panahi prezintă, s-ar zice, un colaj de interviuri cu oamenii din Teheran. E un film făcut cu o uimitoare economie de mijloace. Regizorul își conduce taxiul cu o cameră instalată pe bord și pălăvrăgește cu oamenii care se suie, jucați de actori de ocazie. Rolul lui este strict de a cataliza povestirile celorlalți, fără să ofere altele la schimb. Rolul acesta e jucat cu o naivitate mimată, care creează impresia că lumea este frumoasă și locuibilă, că mica poveste a fiecăruia se angrenează cuminte și folositor cu povestea celuilalt, că, una peste alta, e grozav să petrecem timp împreună. Acest tip de umanism e foarte rar într-o lume în care de la artist se așteaptă mai degrabă să fie sofisticat și cinic. O mare excepție printre regizori este Tati, dar umanismului său îi lipsește dimensiunea convivială.
Pesonajele lui Jafar Panahi se suie în mașină, trăiesc pe peliculă, apoi se dau jos și dispar pentru totdeauna, fără să fi argumentat un destin excepțional, care ”merită” filmat (cum erau, să zicem, pasagerii taximetriștilor din ”Night on Earth” al lui Jarmusch, 1991). Aceeași neglijență cultivată o dovedește regizorul iranian afirmînd, într-o conversație cu nepoata sa, că ”toate filmele merită văzute”. Te aștepți la păreri ceva mai adînci din partea unei regizor celebru; dar radicalitatea opțiunilor artistice, care chipurile ar trebui să fie un semn de gust sigur, e de fapt adesea un semn de reducționism. Toate filmele merită văzute înseamnă, de fapt, la Panahi, vrea să spună altceva, că toți oamenii sînt buni și cuvintele lor sînt pline de miez, fie și numai pentru faptul că sînt bine ascultate. Cum se poate reconcilia o asemenea atitudine cu realitatea, nu mai departe de cei doi agenți ai guvernului care încearcă să-i fure camera în finalul filmului?
Secretul lui Panuhi este același ca în Hanul Ancuței sau în poveștile lui Curzio Malaparte, care de altfel spune într-una din ele cît de invidiat era pentru uimitorul lui noroc de a i se întîmpla lucruri incredibile în situații banale, acolo unde ceilalți nu primesc decît polonicul obișnuit de viață cotidiană. Ca și Malaparte, și Panahi își construiește singur acest noroc, îl atrage cu magnetul camerei sale, îl forțează prin întrebările corecte. Lumea este colorată doar pentru că există aparatul de filmat. În Taxi nu există de altfel vizulitate șocantă, cadre îndelung construite, decoruri urbane selectate din vreme. Dar există o fetiță care filmează și care cere unui băiat să pună la loc banul pe care l-a furat fără să știe de prezența camerei, explicîndu-i că fapta lui rea a stricat filmul. Sau bătrîne care trebuie să ajungă cu carașii aurii la fîntîna lui Ali nu mai târziu de 12:00, altfel – evident – vor muri.
Există și episoade ca din Kusturica. Un muribund plin de sînge își dictează testamentul, în mașină, filmat de Panahi (”în deplinătatea facultăților mentale și fizice”, spune el), lăsînd totul soției. Panahi îi lasă pe amîndoi la spital, zîmbind și comentînd, n-are nici pe dracu’, e doar speriat; soția accidentatului, în loc să fugă și ea după brancardieri, vine cuviincios să plătească șoferul; mai tîrziu îl sună pe Panahi să-i spună că într-adevăr, doctorii zic că soțul ei n-are nimic serios, dar îl roagă să-i trimită totuși filmulețul cu testamentul, că nu se știe niciodată… Nu toate medalioanele acestea au, bineînețeles aceeași combinație de spontaneitate și profunzime, dar în ansamblu Taxi are toate mirodeniile necesare. Se poate semnala, în acest film eminamente neambițios, și un efect cu totul neobișnuit, gata să arunce de pe șine (sau din taxi) tot ceea ce ai crezut pînă atunci despre arta filmului. Pentru o vreme interminabilă, un minut poate, camera rămîne singură. Nu există cameraman, regizorul e plecat. E un moment de absență auctorială deplină (de parcă s-ar putea așa ceva), un fenomen de ochi fără corp, care pune deodată în abis însăși iluzia cinematografică.
Taxi (premiul Golden Bear la Berlin) se mișcă între ținuturile fabuloase ale lui Shirin Neshat și dramele urbane ale lui Asghar Farhadi. E curios că, printre regizorii iranieni, Panahi, care are din 2010 interdicție de filmare și călătorie, produce printre cele mai luminoase filme.
Cătălin Pavel

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *