Ca să citeşti Demonul amiezii. O anatomie a depresiei îţi trebuie mult curaj – ca să citeşti şi că sa (vrei să) înţelegi, desigur. Dar ca să scrii o asemenea carte – una care, vorbele sînt ale lui Daniel Goleman (el însuşi un încercat navigator în apele adînci ale psihicului uman), propune „o călătorie de o sinceritate sfîşietoare printr-una dintre cele mai sumbre încăperi ale sufletului omenesc? Din ce anume – din ce anume nevăzute – este făcută mintea cuiva care poate da o carte, una dintre marile poveşti cu privire la teribilul „diavol al amiezii” despre care vorbeau Sfinţii Părinţi, indicînd „urîtul” care vine, în acele ceasuri de mijloc de zi, şi intră peste călugări, peste sufletul acestora şi nu doar peste sufletul călugărilor, ci şi pentru sufletele multora dintre cei care nu au avut tăria de a se retrage din lume? Cine este omul acesta care, într-un remarcabil şi aş zice de neocolit „atlas al depresiei”, ne-a pus în faţa ochilor „o carte care poate fi folos oricui, produs al unei inteligenţe de o mare bunătate” (Harold Bloom)?
Românii, după multe alte ţări („Demonul amiezii” e tradusă în peste 20 de limbi, bunăoară), încep să îl cunoască pe Andrew Solomon, autorul cărţii mai înainte menţionate. Domnul Solomon, de altfel, a şi venit în ţara noastră, la puţin timp după ce i-a fost publicată prima sa carte în limba română. Încă o dată, cine e? Iată, în decupajul editorilor săi de la noi, Humanitas: „ANDREW SOLOMON s-a născut în 1963. Şi-a făcut studiile la Yale şi Cambridge. Trăieşte la New York şi Londra. Este doctor în psihologie şi scrie literatură de factură politică, culturală, psihologică şi de ficţiune. Apare în mod regulat – cu o largă şi diversificată sferă de subiecte despre depresie, artiştii sovietici, renaşterea culturală afgană, politica libiană şi altele – în New Yorker, New York Times Magazine, Artforum, Travel and Leisure şi în alte publicaţii. Cartea sa The Noonday Demon: An Anatomy of Depression a câştigat în 2001 Premiul Naţional al Cărţii, în 2002 a figurat printre finalistele pentru Premiul Pulitzer, fiind inclusă în lista publicaţiei The Times a celor mai bune o sută de cărţi ale deceniului. Opera sa inclue titlurile: The Irony Tower: Soviet Artists in a Time of Glasnost, Alfred A. Knopf, New York, 1991; A Stone Boat, Faber & Faber, New York, 1994; The Noonday Demon: An Anatomy of Depression, Scribner, New York, 2001; Far from the Tree: Parents, Children, and the Search for Identity, Scribner, New York, 2012.” În 2014, aşadar, a apărut în limba română „Demonul amiezii”, iar anul trecut, pe toamnă, un alt volum redutabil, de dimensiuni comparabile cu prima sa carte în româneşte: „Departe de trunchi. Douăsprezece feluri de dragoste”
Despre sine, Andrew Solomon a spus, între altele, că „timp de mulţi ani, identitatea mea principală a fost cea de istoric al tristeţii. Imaginile disperării sunt admirate de cei mai mulţi, iar pustiirea sufletească completă este în general considerată o răsfrângere a integrităţii autorului”. „Un istoric al tristeţii” este, între altele, cel care a scris “Demonul amiezii”. Nu numai, desigur.
Cine este Andrew Solomon şi ce face acesta în „Demonul amiezii”? Iată, în cuvintele lui Mircea Cărtărescu, cel care a avut ocazia să îl cunoască, în mod privilegiat, direct, cu mai mulţi ani înaintea majorităţii cititorilor săi din România şi, totodată, cel care semnează o splendidă prefaţă a cărţii apărute la Humanitas: „Ni se vorbise despre Andrew Solomon ca despre o legendă: privindu-l, încercam să-i ascult povestea, alcătuită nu din cuvinte mai întâi, ci din tonuri de lumină şi din mici străluciri ale canavalei pe care era pictat. Nu ştiam atunci – a trebuit să-i citesc cartea ca să aflu – că aveam în faţă un om care încercase de toate, căruia nimic omenesc nu-i era străin, care supravieţuise Africii negre şi pustiurilor de gheaţă de dincolo de Cercul Polar, care cunoscuse toate formele de amor şi toate nuanţele suferinţei umane, care-şi dereglase voit, asemenea lui Rimbaud, toate simţurile, care citise, asemenea lui Mallarmé, toate cărţile, care cartografiase, asemenea lui Lautréamont, toate iadurile minţii…
Fiziologia, chimia, sociologia, etnologia, tratamentul şi istoricul depresiei sunt comprehensiv presărate de-a lungul întregii scrieri, dar fără-ndoială că aspectul cărţii care rămâne cel mai puternic în amintire este cel de autobiografie spirituală a autorului, povestea vieţii lui întreţesute indiscernabil cu tema depresiei. Această privire retrospectivă asupra vieţii unui personaj de o extremă complexitate morală nu e doar o confesiune, adevăratul termen ce trebuie folosit e spovedanie.”
Cum arată, ca structură şi mize tematice principale, expresia editorială a acestei – termenul este cum nu se poate mai fericit ales – „spovedanii”? Întîi, în puţine, dar dense pagini, Andrew Solomon îşi expune metoda pentru care a optat în efortul său de cercetare şi de scriere – un efort de cinci ani, în care, o spune chiar el, viaţa i s-a confundat cu scrierea acestei cărţi. „Aceasta este o carte extrem de personală şi nu trebuie socotită mai mult decît atît. Cu toate că am oferit explicaţii şi interpretări ale unor idei complexe, cartea de faţă nu are scopul de a înlocui tratamentul adecvat”, menţionează cu delicateţe şi modestie, în paragrafele cu privire la metoda acestei cărţi, Andrew Solomon. Logic – fie şi numai dacă survolăm o mică parte a ecourilor internaţionale cu privire la această carte -, „Demonul amiezii” este mult mai mult decît ceea ce invita domnul Solomon să fie ea considerată. Apoi, pe secţiuni, tematica este aprofundată în următoarele direcţii: o definiţie extrem de complexă a depresiei; ce înseamnă căderile psihice; tratamentele depresiei; alternativele şi paleativele; categoriile de populaţie şi depresia; formele de dependenţă; sinuciderea; o istorie a depresiei; sărăcia şi depresia; politica şi depresia; evoluţia depresiei – în materie de percepţie publică, academică. Ultimul capitol al cărţii se numeşte „Speranţa”.
Andrew Solomon nu este, ţine să marcheze şi aceasta, nici medic, nici psiholog, „nici măcar filozof”. Există în această carte însă pagini întregi, foarte multe asemenea pagini şi foarte multe pasaje, în care acest om este, prin puterea de înţelegere pe care o arată şi prin forţa de a exprima ceea ce înţelege, toate acestea la un loc şi mai mult decît atît. Iată, filosofie, psihologie, religie, terapie textuală într-un mic fragment magnific în care, în stilul său unic, Andrew Solomon defineşte depresia prin relaţionarea acesteia cu iubirea: „depresia este punctul nevralgic al iubirii. Pentru a fi făpturi care iubesc, trebuie să fim făpturi care pot cădea pradă disperării din cauza unei pierderi, iar depresia este mecanismul acelei pierderi. Cînd se instalează, degradează eul şi, în cele din urmă, eclipsează capacitatea de a da ori de a primi afecţiune. E lăuntrica noastră singurătatea manifestă. Ea distruge nu numai legătura cu ceilalţi, ci şi capacitatea de a fi împăcat cînd eşti doar cu tine însuţi. Iubirea, chiar dacă nu are rolul de a ne păzi de depresie, este ceea ce protejează mintea şi o apără de sine.” Şi, în ideea aceleiaşi relaţii apoape ca în oglindă – iubire-depresie-, încă un pasaj esenţial: „cînd sînt în dispoziţie bună, unii se iubesc pe ei înşişi, unii îi iubesc pe alţii, unii iubesc munca, iar unii îl iubesc pe Dumnezeu: oricare dintre aceste obiecte ale pasiunii poate furniza accel sens vital al scopului, care este opusul depresiei. Iubirea uită din cînd în cînd de noi, iar noi uităm de iubire. În depresie, devine de la sine înţeles lipsa de scop a oricărei iniţiative şi a fiecărei emoţii, lipsa de sens a vieţii înseşi. Singurul sentiment ce rămîne în această stare lipsită de iubire este lipsa de importantă”.
În 11 din cele 12 capitole care alcătuiesc „grosul” cărţii, depresia este suma relelor care par că ies dintr-o Cutiei a Pandorei. Văzută prin aceste multiple filtre (medicale, psihologice, culturale, istorice, politice, ş.a.m.d.), depresia este – fie ea uşoară / moderată (ea „subminează oamenii asemenea ruginii ce roade fierul”), fie ea majoră („dacă ne închipuim un suflet de fier pe care-l erodează suferinţa psihică şi-l rugineşte depresia moderată, atunci depresia majoră este prăbuşirea înspăimîntătoare a unei întregi structuri”) – şi un fel de dascăl de(spre) viaţă. Ea este, spune la un moment dat autorul cărţii, şi „o fereastră spre adevăr”. Nu este deloc o întîmpare că începutul demersului editorial propus de Andrew Solomon este legat de antagonismul dintre iubire şi depresie; finalul cărţii este despre, spuneam şi mai înainte, „Speranţă”.
Speranţa, adică „vitalitatea” (nu neapărat fericirea), ci vitalitatea – ca termen opus pentru depresie! Speranţa că, după întîlnirea cu „demonul amiezii”, după ce Iadul a vizitat sufletul unui om, este posibilă „ieşirea”. Andrew Solomon: „aproape că merită călătoria prin deznădejde. Nici unul dintre noi n-ar fi ales, din traista cu însuşiri a Raiului, depresia, dar, după ce ni s-a dat, aceia dintre noi care am supravieţuit trebuie să găsim ceva în ea. Aşa suntem noi”. Şi Julia Kristeva, citată de A. Solomon: „datorez depresiei mele o luciditate critică, metafizică…(…) Eleganţa în tristeţe sau doliu este pecetea umanităţii, care, cu siguranţă, nu e triumfătoare, ci ingenioasă, gata de luptă şi creativă”.
Încă o dată: ca să citeşti şi să vrei să înţelegi o asemenea carte cum este „Demonul amiezii” este nevoie de multă tărie sufletească, de mult curaj. De altfel, nici să scrii despre această carte, nici să încerci să scrii cum poţi mai bine despre o carte în care este vorba despre atît de multă durere şi tristeţe nu este chiar simplu…
