Trei idei pentru cei care au renunţat să-şi caute vocaţia

Întâlnesc aproape zilnic studenţi sau tineri care sunt nehotărîţi, după ani de zile de studii sau experienţă profesională. Nu au găsit… ce anume? De obicei spunem că nu şi-au găsit “vocaţia”. Cred că mai degrabă nu şi-au găsit locul, iar asta explică dificultatea aşteptării şi a căutării: atît timp cît nu ţi-ai găsit locul, toate locurile în care te mişti sunt ca o închisoare întunecată. Eşti ca un paznic care stă şi fumează, degeaba, cu sentimentul că nu a început, în nici o clipă, o treabă a lui care să îi ocupe cu drag tot timpul.
Sau încă, e ca şi cum mergi de ani de zile prin pădure şi niciodată nu ai ieşit într-o poiană: nu ştii ce înseamnă o poiană, nu ai absolut nici o perspectivă, vezi doar pasul următor, obositor, sub umbra marilor copaci.
E o poveste cunoscută despre faptul că trebuie să ne găsim vocaţia, şi cred că o bună parte din această poveste e învechită astăzi. Ea ne spune că e destul să îţi găseşti talentul din tine, de desenat, de predat, de cîntat, pentru ca universul întreg să conspire la realizarea talentului tău. Dar poate că şi universul are o viaţă a lui şi caută oamenii potriviţi pentru mii de locuri care aşteaptă să înceapă “să cînte”, să “danseze”, să devină locuri de fericire şi pace. Chiar dacă vorbim de o editură, de o televiziune sau de o facultate.
Altfel spus, lumea de azi oferă ceva mai mult şi poate mai important, uneori, decît realizarea vocaţiei de bază: oferă locuri unde poţi să te simţi util. Mai ales că sunt oameni la care talentul (vocaţia în sens clasic) nu se vede atît de uşor. Dar, acei oameni, puşi într-un loc anume, se simt foarte bine şi mai ales se simt utili. “Şi-au găsit locul”.
Până la urmă, ce înseamnă talent? Un tip care vroia să fie actor poate fi un excelent profesor, pe scena şcolii sau a facultăţii, sunt destui profesori care sunt de fapt foarte buni actori, din fericire pentru elevi! Mai mult, un tip cu talent de actor poate că în lumea artistică murea de droguri sau de foame, dar în şcoală a avut o viata lungă şi fericită.
E vechea poveste cu terenul şi sămânţa: terenul e mai important decît sămînţa. Dar e ceva mai mult: conform teoriilor de carieră ar fi mai multe tipuri de seminţe, de talente înăscute pentru o viaţă profesională, iar a a fi util altora e doar una din ele.
Eu cred că a fi util altora e ingredientul principal care ne motivează pe toţi. Chiar dacă, într-o meserie foarte singuratică, eşti util altora foarte de departe, ca cercetător, sau eşti util “omului din tine” pentru că dezvolţi o performanţă absolut fantastică.
Şi acum, dacă uităm un pic întrebarea despre vocaţie şi talent, lucrurile în jurul nostru se schimbă foarte mult: sunt destule locuri unde putem fi utili. Mai mult, putem descoperi locuri unde putem fi foarte utili, pe cînd planul cu talentul ne-ar fi dus spre o meserie şi un destin fără o utilitate atît de mare.
1. Sper să nu supăr pe unul sau pe altul, dar cred că sintagma “trebuie să faci ce îţi place”cu care sunt de acord în cea mai mare parte a timpului e un criteriu valabil pînă la un anumit punct. Mai e un criteriu, cu care devii candidat la zeci şi sute de meserii: ce le place altora. De la umanitar şi asistenţă socială pînă la un business bine înţeles, e vorba de a fi util altora şi a face ce le place sau ce le trebuie lor.
De exemplu, vrei să faci modă şi poate chiar ai talent la asta, dar te chinui de ani de zile să faci asta fără să reuşeşti sau fără să faci profit. Nu e mai uşor să deschizi un magazin cu hăinuţe multe şi reuşite adunate cu gust de prin alte ţări sau din alte magazine?
Sau eşti prof la facultate, dar ceva nu merge şi nu te mulţumeşte, ai impresia că nu poţi relaţiona atât de mult cât ai vrea cu studenţii sau că le oferi doar informaţii superficiale pe care le pot lua de pe Net. Vocaţia ta e alta? Totuşi, într-o zi nimereşti la o dezbatere cu liceeni şi totul se clarifică: vocaţia ta e să predai, dar stilul tău şi personalitatea ta sunt perfecte pentru liceeni şi nu pentru studenţi.
Exemple sunt zeci, şi ele sunt despre oameni care au vocaţia nu de a face ceva anume (exersarea unui talent) ci de a folosi experienţa acumulată, uneori fără chef sau fără speranţă, într-un loc nou unde totul se face cu chef şi cu speranţă.
2. Poate că adevăratul talent e tocmai să refoloseşti experienţa ta, suferinţa ta şi nopţile albe sau lunile de singurătate, într-un loc unde e nevoie exact de ceea ce tu ştii şi poţi să aduci, prin ce eşti. Prin ce ai devenit. Nu e şi ăsta un talent, să rezonezi corect cu un loc, cu un grup de oameni, să fii omul potrivit pentru un proiect, o misiune, o instituţie sau o asociaţie?
Să zicem că tot visezi la desen şi pictură, dar după ani de zile de muncă în edituri de doi bani ai şansa să poţi pune umărul la lansarea unei edituri noi, mari şi frumoase. Utile. O editură care să rămână în istorie.
3. Iată un al treilea criteriu: “Ce pot face care să rămână în istorie” e şi el un criteriu care te scoate din căutarea obsedantă a vocaţiei în sens clasic. Vezi mai uşor locuri la care nu te-ai gândit până acum, şi în care foloseşti nu doar un talent sau altul, ci toată viaţa ta de până acum.
Doar că acel loc nu se vede cu ochii, trebuie să îl cauţi, să experimentezi. Să ieşi din închisoare. Să crezi că poţi fi o cârtiţă care merge prin beznă, luni de zile sau ani de zile, dar că ieşirea la lumină va fi la fel de bruscă fie că ai mers o lună sau zece ani. Asta e dificultatea zilei de azi, dar şi şansa ei, zic eu infinită.
Toţi cei care umplu ziua lor cu proiecte interesante şi la care ne uităm ca la nişte supraoameni nu sunt neapărat mai buni ca noi sau mai creativi: au mers prin întuneric, şi brusc au găsit locul. O revistă, o firmă, o afacere plină de suflet şi de prietenie.
Aşa că dacă nu eşti mulţumit de viaţa pe care o ai, sau nu ştii ce ai putea face pe viitor, nu are rost să te apuci să-ţi storci creierii: trebuie să îţi iei rucsacul în spate şi să porneşti la drum! Nu contează cât de mult mai e de mers, e singura şansă să ajungi acolo unde… eşti aşteptat.

Un comentariu

  1. la nivelul universitatii romanesti – desi e plina de tantosi si tantose cu ifose de genii neinteles si maniere asemenea -, in fine, in mediul universitatii romanesti cu organizarea aia cu secretariat intre 12-14, o universitate care e adesea sub nivelul jurnalisticii si ea varza din Romania, si a ajuns tot mai varza in ultimii ani, nu cred ca un profesor trebuie sa se downgradeze ca sa predea la liceu…asa intre noi fie vorba 🙂

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *